Casa preotului, peste drum de biserică, părea îmbrăcată în bucurie. Apostol îşi aduse aminte cum i-a spus Ilona că popa predică
ungureşte şi pe urmă ruşinea lui Boteanu în tren şi laşitatea lui umilită... Întoarse capul.
Nu ştia încotro s-o apuce. Satul, de altfel, n-avea de ce să-l intereseze, ci numai frontul. Trebuie să plece dar imediat pe front, să
se prezinte colonelului, să vază terenul, să-şi aleagă locul... Poate să
se întâlnească şi cu Klapka, chiar trebuie să-i spuie...
Dintr-o casă de lângă biserică apăru deodată Meyer, îmbrobodit într-o mantie groasă, cu gulerul ridicat, deşi soarele umplea pământul de căldură tinerească, îmbătătoare.
― Doctore, doctore! strigă Apostol, văzând că Meyer merge înainte fără să-l fi zărit.
Medicul se întoarse ursuz şi se însenină puţin când recunoscu pe Bologa, care alerga spre dânsul. Se duseră împreună la spitalul mobil, improvizat în şcoala satului. Până acolo Apostol îi povesti cum s-a vindecat şi, deoarece doctorul, fire tăcută, nu-l înghesuia cu alte întrebări, în poarta spitalului îi spuse că ar vrea să meargă pe front, să se orienteze, şi că n-are cal. Meyer îi oferi calul său, dar totodată
îi zise prieteneşte:
― Eşti slăbit rău, Bologa, ia seama! Mai lasă vitejiile şi cruţă-te, altfel mâine-poimâine iar vii la mine, ca client! Chiar acum sunt sigur că ai puţină febră, fiindcă prea îţi sticlesc ochii. Ar fi putut să-ţi dea un concediu până să te întremezi mai bine... In sfârşit, bagă de seamă şi las-o mai domol!
― Mă simt ca un zmeu, doctore! răspunse Bologa cu o veselie nefirească.
Doctorul mormăi ceva în gulerul mantalei, dar Apostol nici nu încercă să înţeleagă, atât îi era sufletul de încărcat cu speranţe...
5
Apostol Bologa porni călare, cu harta în mână... Lunca era sat lung, pe malul drept al unui râuleţ gălăgios, strâns ca în cleşte între două rânduri de dealuri îmbrăcate cu brazi şi fagi, amestecaţi.
Şoseaua trecea prin mijlocul satului, iar calea ferată ― prin dosul caselor, prin grădini şi livezi ce se urcau pe coastele piezişe.
Împrejurul gării valea se lărgea ca un fund de cazan, dar dincolo de sat se strâmta iar până la gura văii, care coboară dintre munţi, în stânga. Calea ferată şi şoseaua treceau peste pârâu pe un pod comun, cârpit de curând. Bologa mai înaintează vreo treizeci de paşi, pe urmă, pe ţărmul pârâului descoperă drumul spre front. Aici dealurile sunt mai line şi casele foarte rare, unele cocoţate prin poieni depărtate, ca nişte cuiburi. Drumul urcă prelung, şi pârâul se micşorează, devenind tot mai săltăreţ, ca un copil buiac şi neastâmpărat. În fund albăstresc, în curmeziş, coamele munţilor, crestate pe alocuri ca nişte metereze uriaşe...
Apoi, într-un loc mai lărguţ, drumul de care se sfârşeşte, pierzându-se, împreună cu pârâiaşul subţiat ca un fir de argint, printre hăţişurile vâlcelei. În schimb, o cale nouă începe suişul spre miazănoapte, un drum de război făcut de soldaţi, păzit pe la cotituri cu cruci albe, întrebătoare. Pe aici Bologa întâlnise mai des militari, unii coborând, alţii urcând, şi câteva căruţe trase de mârţoage prăpădite.
― În sfârşit, am ajuns, murmură Apostol, aprins de emoţie,
oprind calul şi comparând terenul cu harta. Prin apropiere trebuie să
fie liniile artileriei...
Era pe o spinare de deal, lătăreaţă, acoperită cu pădure rară ca perii în barba unui spin. Drumul se ramifică de aici ca un evantai.
Bologa aruncă mai întâi o privire în urmă. Pârâul nu se mai vedea, iar măgurile şi coastele printre care trecuse aveau o înfăţişare nouă, necunoscută.
"Dacă bateriile sunt aici, atunci infanteria o fi pe dealurile de colo, se gândi dânsul, întorcându-se repede şi cercetând cu mai mare atenţie şirul de coame care închidea zarea în faţă. Iar puţin mai încolo, poate chiar pe coasta cealaltă, sunt..."
Primprejur domnea linişte albă, peste care plutea surâsul soarelui, ca o pulbere de aur. Brazii nici acele nu şi le clinteau, sorbind încremeniţi bucuria primăverii. Apostol îşi auzea bătăile inimii, iuţi, fierbinţi, stăpânind cu gâlgâitul lor viu toată lumea dimprejur.
"Am venit trei ore şi ceva... S-a făcut amiază!" îşi zise el uitându-se deodată la ceas şi pornind apoi, la întâmplare, drept înainte, fiindcă din schiţa lui nu putea înţelege mai nimic.
Un artilerist îl călăuzi la postul de comandă al lui Klap-ka, numai la câţiva metri de drumul pe care apucase Bologa. Căpitanul tocmai se aşezase la masă, singur, în căsuţa de bârne, destul de bună şi de spaţioasă pentru împrejurări. Când apăru Apostol în uşă, salutând cu un zâmbet puţin confuz, Klapka scăpă cuţitul din mână şi bolborosi nişte cuvinte cehe sperioase. Îşi veni în fire îndată, se repezi la el şi-l îmbrăţişă, şi-l sărută, plângând de bucurie:
― Bine-ai venit... Sănătos? Adevărat?... Ia să te examinez!... De ce eşti aşa de palid?... O să-ţi reiai bateria, fireşte... Mâine-poimâine vom începe lucrul, ştii, serios!... Dar stai, aşează-te colea, să
mâncăm împreună şi să-mi povesteşti tot, tot, din fir în păr... Să
începi din noaptea ceea, ţii minte?... Ehe, cât ţi-am purtat de grijă...
Ai avut noroc, ai avut ghinion? Dumnezeu ştie! De plătit însă ai plătit scump încercarea şi cu grele suferinţi, dragă Bologa... Ei, te rog, treci colea... Aide... A, dacă ai şti ce veselă mi-e inima că te văd teafăr! Căci doctorul Meyer ne spunea şi ne asigura, fireşte cu părere de rău, că dintr-o grămadă de carne tăvălită prin noroi, cum ai fost tu când te-a vizitat dânsul, îndată după respingerea atacului, e imposibil să se mai ticluiască un locotenent de artilerie, chiar de şi-ar aduna ştiinţa toţi medicii din lume, şi că numai mila lui Dumnezeu mai e în stare să te facă iar om ca oamenii... Pe urmă, când am aflat că eşti pe cale de vindecare, tot Meyer a zis că trebuie să-ţi fie nespus de dragă viaţa...
Căpitanul tutuia parcă n-ar mai fi vorbit de un secol şi ar ţine să-şi verse acuma tot sufletul. Apostol Bologa primi bucuros invitaţia la masă; era obosit de drum şi nesomn, şi-apoi acasă, obsedat de privirile stranii ale unguroaicei, mâncase ca şi cu gura altuia. Avu numai o clipă de ezitare, gândindu-se câ va trebui să povestească şi lui Klapka aceleaşi lucruri pe care le-a povestit de atâtea ori până
astăzi. Presimţirea i se împlini întocmai. Mai bine de o oră căpitanul
îl suci şi îl răsuci ca un judecător de instrucţie, cerându-i amănunte asupra rănilor, asupra întâlnirii în tren cu generalul...
― Foarte rău îmi pare că nu rămâi aproape de mine, dar pentru tine e mult, mult mai bine în sat, la coloana de muniţii, zise Klapka.
De altfel, sunt sigur că te-ai săturat de visuri, adăugă mai domol, parcă s-ar fi temut să nu-i răscolească vreo rană. Soarta ţi-a dat un avertisment atunci...
― Da, atunci soarta m-a duşmănit, fiindcă, drept să-ţi spun, nici sufletul meu n-a fost pregătit îndeajuns! răspunse Bologa fără
patetism, dar cu vădită mulţumire că poate vorbi cu cineva despre aceasta pe faţă. Atunci eram convins până în măduva oaselor că
credinţa mea e desăvârşită şi totuşi mă îngrozeam doar la gândul morţii. Suferinţele miau înfrânt mândria, încât azi ştiu bine că numai credinţa căreia îi jertfeşti fără şovăire însăşi viaţa ta, numai aceea te poate mântui!... Şi acuma dragostea de viaţă e mai puternică în inima mea decât credinţa, îmi dau seama... Am ajuns să-mi fie frică
de mine însumi! Credinţele şi hotărârile se macină dacă le cântăreşti mult, şi eu nu pot să nu le cântăresc! De aceea trebuie să plec repede, înainte de-a avea vreme să le controlez prea de aproape, altfel, cine ştie, poate că... Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică
dinlăuntru şi restul universului; îndată ce intervine realitatea de-afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată, mergând încotro îl mână puteri şi hotărâri străine de fiinţa lui...
