siguranţă interioară, să-şi dezvolte competenţele sau din multealte motive. Un tată care-şi „revendică" în acest caz partea lui deîngrijire a bebeluşului ( determinat poate de convingerea că doarastfel poate fi un tată bun) devine cu siguranţă un factor stresorasupra mamei. Acest lucru nu ar face decât să o alarmeze sau să
se simtă chiar ameninţată. În această fază, repetăm, bebeluşuleste parte din ea însăşi!
După cum se poate observa din aceste exemple, deciziile din
„perioada mamei" sunt foarte diverse. Ele depind, în primulrând, de fiecare mamă în parte. Tot ceea ce o bucură pe mamă,tot ce o face să se simtă bine şi o relaxează, constituie pentruea un sprijin. Tot ceea ce o ofensează sau o stresează nu este deniciun ajutor.
Odată cu „perioada tatălui", alte reguli de joc încep să-şi facă
apariţia. Aşa cum va fi descris în următoarea secţiune, ieşirile îndoi ale tatălui cu copilul au o semnificaţie aparte. Iar ele ar figreu de pus în practică dacă tatăl nu ar avea cunoştinţe legatede schimbatul scutecelor sau de alte lucruri asemănătoare. Cândcopilul începe să devină mai autonom, este absolut necesar ca nicitatăl să nu mai fie dependent de partenera lui şi de cunoştinţele eidespre bebeluş. Într-o anumită măsură, şi tatăl are nevoie „să seemancipeze şi să devină mai independent". Partea bună este că,atunci când tatăl face lucrurile „în felul lui propriu", acest lucruîi prinde bine şi copilului.
În această privinţă, cei mai mulţi taţi pe care i-am cunoscutgăsesc o soluţie adesea inconştientă, dar demnă de proverbialaînţelepciune a lui Solomon: ei sunt capabili la început să facă totceea ce este nevoie, dar, cumva, nu chiar la fel de bine ca mama.
În acest fel, ei reuşesc să evite să le facă concurenţă partenerelorlor în perioada mamei şi le recunosc micul avantaj pe care acesteaîl au. În acelaşi timp, ei îşi deschid astfel portiţa pentru atribuţialor principală din perioada tatălui.
