exclamat: «Iată că vine o troică pe drum – sigur este mirele». Însă troica a trecut în goană pe lângă ei. După ea a apărut o a doua troică, însă şi aceea a trecut pe lângă ei. Fata a ieşit pe verandă şi a spus: «Mie mi-e rău!». Apoi au auzit clopoţeii. Mama ei s-a repezit să dea ordine, însă a auzit strigătul puternic al fiicei: «Iată, Mirele meu
minunat!». Ea a alergat înapoi şi ce i-a fost dat să vadă: fata ei ridicase mâinile către cer şi căzuse fără cunoştinţă.“
Această povestire, ca şi versurile despre pasărea lui Dumnezeu care «nu-şi face cuib pentru mulţi ani» au fost proorocii pentru Ana. Când a împlinit 19 ani, ei i-a plăcut un tânăr, apoi un altul mai bun, însă nu i-a fost dat să se bucure de fericire. În timpul războiului civil ea a trebuit ca, împreună cu părinţii, să părăsească ferma din gubernia Poltava şi să se îndrepte spre sud. Pe drum, în apropiere de Krâm, Ana s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit.
Înainte de moarte s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Iată cum s-a împlinit prezicerea părintelui Varsanufie.
Aceeaşi Maria Vasilievna scrie: „Altădată stareţul a prevenit-o pe o călugăriţă tânără să nu fie încrezătoare în sine.
În scurt timp însă, ea singură s-a apucat să citească Psaltirea în biserică pentru cei morţi şi a refuzat participarea altor călugăriţe. La miezul nopţii a simţit că îi este frică, a luat-o la fugă şi şi-a prins îmbrăcămintea cu uşa. De dimineaţă au găsit-o pe duşumea, în delir. Au dus-o la sanatoriu, unde a stat un an şi s-a întors încărunţită“.
Nouă ne sunt cunoscute câteva cazuri de clarviziune a stareţului Varsanufie dovedite în timpul spovedaniei fiilor lui
duhovniceşti.
Elena Alexandrovna Nilus ne-a povestit că odată, când a mers împreună cu soţul să se spovedească la stareţ (iar el, în chip excepţional, îi spovedea în acelaşi timp, pentru că ştia că ei nu au secrete unul faţă de celălalt), l-a întrebat pe Serghei Alexandrovici dacă a săvârşit un păcat anume: „Da – a răspuns el – însă eu nu am considerat că e păcat“.
Atunci stareţul i-a explicat lui Nilus păcătoşenia faptei lui sau a gândului şi a exclamat: „Şi poliţa aţi rupt-o în bucăţi, Serghei Alexandrovici“.
Tânăra domnişoară Sofia Konstantinova a venit în vizită la Nilus în schitul Optina şi la spovedanie s-a plâns stareţului că, locuind în casă străină, e lipsită de posibilitatea de a ţine posturile. „Dar de ce acum, în timpul
călătoriei, în ziua de post v-aţi ispitit cu salamul?“, a întrebat-o stareţul. Sofia Konstantinova s-a înspăimântat:
„Cum a putut stareţul să afle acest lucru?“.
O întâmplare asemănătoare a avut loc cu Sofia Mihailovna Lopuhina, născută Osorghina. Ea a povestit că a mers la
schitul Optina când era o tinerică de 16 ani. Mulţimea de o mie de oameni din jurul „hibarcăi“ stareţului a uimit-o.
(Hibarcă se numea căsuţa de lemn unde locuia stareţul).
Ea s-a suit pe un buştean ca să îl vadă pe stareţ când iese. Nu după mult timp, stareţul a apărut şi, deodată, i-a făcut semn să se apropie. El a condus-o în chilie şi i-a povestit toată viaţa ei, an cu an, enumerând-i toate greşelile, când şi unde le-a săvârşit şi a pomenit personajele după numele lor. Iar apoi i-a spus: „Mâine tu vei veni la mine şi îmi vei repeta tot ce ţi-am spus. Nu am vrut decât să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti“.
Sofia Mihailovna nu a mai fost de atunci la schitul Optina. L-a revăzut pe stareţ când acesta a poposit la Moscova,
în drum spre Golutvin. Îmbătrânise mult şi era tras la faţă. Spunea că e limpede că Dumnezeu îl iubeşte, dacă i-a trimis o astfel de încercare. A trecut un an. Ea s-a căsătorit cu Lopuhin. Stareţul a murit. Pe neaşteptate, în
apartamentul ei s-a auzit soneria. A intrat un călugăr de statură foarte înaltă şi i-a dat două icoane din partea
părintelui care murise; după dispoziţia lui, ele fuseseră aşezate în coşciug şi lăsate cu limbă de moarte pentru ea şi verişoara ei primară, S. F. Samarina. De icoana „Kazanskaia“ a Maicii Domnului, Lopuhina nu s-a despărţit
niciodată. Excepţii a făcut numai atunci când i-a dat-o soţului care s-a aflat în temniţă.
O a treia întâmplare, tot atât de minunată la spovedanie a avut loc în Golutvin, cu Nicolae Arhipovici Jukovski,
astăzi ajuns la adânci bătrâneţi, dar care e sănătos şi trăieşte în Franţa, aşa cum trăieşte şi S.M. Lopuhina, cea care ne-a dat voie deplină să aducem la cunoştinţă povestirea despre relaţia ei cu stareţul (pe care ne-a comunicat-o
monahia Taisia).
Părintele egumen Innochentie Pavlov, care şi-a început viaţa monahală la Optina spre sfârşitul anului 1908 ne-a povestit prima lui spovedanie la stareţ. În acea perioadă, conducătorul schitului şi stareţ era părintele Varsanufie.
Din Brazilia, părintele care astăzi e mort, ne-a scris: „Acesta a fost un stareţ admirabil care a avut darul clarviziunii ce l-am simţit pe pielea mea atunci când m-a primit în mănăstire şi pentru prima dată m-a spovedit. Eu am amuţit de spaimă pentru că am văzut în faţa mea nu un om, ci un înger în trup, care îmi citeşte gândurile cele mai ascunse, îmi aminteşte faptele pe care le-am uitat, persoanele şi altele. Am fost cuprins de o teamă nefirească. El m-a încurajat şi a spus: „Nu te teme, acest lucru nu pot să-l fac eu, Varsanufie păcătosul, ci Domnul mi-a descoperit despre tine. Cât trăiesc eu să nu vorbeşti nimănui despre ceea ce simţi acum, dar după moartea mea poţi să vorbeşti“.
În ultimele fragmente ale acestei povestiri, stareţul însuşi descoperă Izvorul harului şi al darului său.
Un contemporan al stareţului relatează: „Cu mine a avut loc o întâmplare. Familia noastră avea abonament în
Petersburg la spectacolele de operă de la teatrul Mariinsk. Cu un an înainte de sosirea mea la Optina s-a jucat
„Faust“, cu Şaliapin, în ajunul zilei de 6 decembrie, a Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni. Eu îmi doream foarte mult să ascult această operă cu Şaliapin. Gândindu-mă că nu voi putea să merg la vecernie, m-am hotărât ca în ziua
următoare să mă scol mai devreme şi să merg la utrenie. Şi am intrat singur într-un asemenea compromis cu mine însumi. Am fost la operă, iar în dimineaţa zilei următoare, cu întârziere, am participat la utrenie, iar apoi la liturghia de dimineaţă şi m-am gândit: „Am respectat astăzi pomenirea plăcutului lui Dumnezeu Sfântului Nicolae“. Deşi în suflet ceva s-a produs, totuşi am uitat.
Şi iată că, înainte de spovedanie, batiuşka mi-a spus că există cazuri în care nici nu bănuieşti că ai greşit. Cum a fost, de exemplu, faptul că în loc să cinstesc pomenirea marelui cuvios al lui Dumnezeu, care e Sfântul Nicolae
Făcătorul de Minuni şi să merg la vecernie, m-am dus la teatru pentru propria desfătare.
Plăcutul lui Dumnezeu împlineşte ceva nedesăvârşit şi iată, păcatul e săvârşit. Apoi a avut loc o altă întâmplare în mănăstirea din Golutvin. Acolo bărbaţii şi femeile posteau împreună şi batiuşka discuta cu ei într-o singură cameră
de primire. S-a întâmplat ca să se afle atunci în post pentru împărtăşanie 15 oameni, bărbaţi şi femei. Şi batiuşka le-a vorbit: o fiică de boier iubea un tânăr, însă el nu i-a împărtăşit dragostea şi i-a făcut alteia curte. Atunci în acea domnişoară a apărut sentimentul geloziei şi s-a hotărât să se răzbune pe tânăr. S-a folosit de faptul că el mergea
permament să patineze pe acelaşi patinoar, unde mergea şi ea. Gândul ei era: „Îl distrug ca să nu îi revină rivalei mele“. Şi iată că, atunci când el a prins viteză, rostogolindu-se, ea, în mod dibaci i-a pus piedică, acela a căzut pe
spate şi şi-a frânt mâna. Slavă lui Dumnezeu pentru aceasta, căci putea să facă o comoţie cerebrală şi să moară şi ar fi fost un omor premeditat. Iar astfel de întâmplări deseori se uită la spovedanie. În timpul acestei povestiri, eu am simţit că în umerii mei s-au înfipt degetele cuiva. M-am uitat şi am văzut că s-a agăţat de mine o tânără de 18 ani, ruda mea, care devenise palidă ca o pânză. M-am gândit că i s-a făcut pur şi simplu rău din cauza zăpuşelii şi am
sprijinit-o. Însă ea mi-a spus apoi: „Acest părinte m-a descris pe mine! Aceasta era taina mea, de unde a putut să o afle?!…“
„Acum ştii?“
