A. Viaţa
B. Minunile
C. Învăţăturile
XII. CUVIOSUL STAREŢ VARSANUFIE
A. Viaţa
B. Minunile
C. Învăţăturile
XIII. CUVIOSUL STAREŢ ANATOLIE CEL TÂNĂR
A. Viaţa
B. Minunile săvârşite de stareţ prin rugăciune
C. Învăţăturile
A. Viaţa
B. Minunile
C. Învăţăturile
XV. CUVIOSUL NICON DE LA OPTINA
A. Viaţa
B. Învăţăturile
XVI. CUVIOSUL STAREŢ ISAACHIE AL II-LEA
A. Viaţa
ACATISTUL PREACUVIOŞILOR STAREŢI DE LA OPTINA
SFÂRŞIT ŞI LUI DUMNEZEU SLAVĂ!
I. PREFAŢĂ
Odată cuviosul Nectarie de la Optina l-a întrebat pe scriitorul S.A. Nilus:
– Cunoaşteţi, oare, câte vieţi de obşte au existat de la facerea lumii şi până în zilele noastre? Dar mai bine nu vă
chinuiţi căci vă voi răspunde eu însumi. Trei!
– Care sunt acestea?
– Prima – în Rai, a doua – în comunitatea creştină apostolică, iar a treia… s-a oprit…– a treia – la Optina prin marii noştri stareţi.
– Dar în timpul lui Noe? – l-a întrebat Nilus.
– Păi – a râs atunci stareţul – ce fel de viaţă de obşte a fost aceea? O sută de ani Noe i-a chemat pe oameni la el, dar au venit numai vitele. Ce fel de vieţuire în comun este aceasta?
Cuviosul Macarie de la Optina iubea foarte mult florile. Le planta lângă chilia sa şi în timp foarte scurt au apărut o mulţime de imitatori. Înşişi aceşti stareţi, ca şi florile raiului, răspândeau un miros plăcut prin sfinţenia lor.
Dar ce este aceea „sfinţenie“?
Arhiepiscopul Ivan Maximovici a definit sfinţenia prin următoarele cuvinte:
„Sfinţenia nu este pur şi simplu dreptatea pentru care drepţii sunt răsplătiţi cu fericirea în Împărăţia lui Dumnezeu,
ci acea înălţime a dreptăţii, care îi umple pe oameni într-atât de bucuria de Dumnezeu, încât ea trece de la ei şi vine la aceia care intră în contact cu ei. Mare e bucuria lor care provine din contemplarea slavei lui Dumnezeu. Fiind plini de iubire către oameni, iubire care provine din dragostea de Dumnezeu, ei sunt înţelegători ai nevoilor omeneşti şi rugători, fiind apărători ai lor înaintea lui Dumnezeu.“ Acea sfinţenie, care a atras întreaga Rusie la Schitul Optina este „raiul pe pământ“.
Bătrâneţea fericită este una din cele mai înalte realizări ale vieţii duhovniceşti a Bisericii, este lumina ei, este cununa luptelor duhovniceşti, rodul tăcerii şi al contemplaţiei divine. Ea este organic legată de luptele interioare ale monahilor, având ca ţel realizarea despătimirii.
Bătrânul fericit, prin propria sa experienţă la şcoala ascultării, înfrânării şi rugăciunii din inima smerită, care a
deprins, datorită acesteia, mecanismul psiho-spiritual şi care, personal, a atins despătimirea, însuşi devine capabil să
îndrume începătorii în „războiul nevăzut“. El trebuie să pătrundă adâncurile sufletului omenesc, să vadă naşterea
