ARTHUR SCHOPENHAUERVIAŢA, AMORUL, MOARTEA

      Instinctul vital – Lupta pentru existenta – Egoismul – Mila.

      Scopul filosofiei este cunoaşterea şi explicarea existentei Universului. Expresia acestei existente este Voinţa de a trai. Aspiraţia la existenta se manifesta prin organizare, viaţă fiind unul dintre sensurile posibile de dezvoltare. La animale, Voinţa de a trai, ca principiu fundamental al existentei, este imuabila şi unica.

      Forţa germinatoare este universala, infinita în timp şi spatiu, multiplicându-se divers în forma şi conţinut, lanţul fecundare – germinare – fecundare – germinare fiind fara început şi fara sfârşit. Orice materie susceptibila de a deveni vie este atrasa, orice element bănuit a întrerupe acest ciclu este respins. Când acesta Voinţa de a trai se epuizează într-o fiinţă oarecare sub imperiul unei cauze oarecare, în măsura în care fiinţa concretizează acesta stare, lupta dintre existenta şi nonexistenţa se desfăşoară violent, direct, excluzând variantele.

      Omul prin excelenta reacţionează prompt la suferinţă sa sau a anturajului sau şi, reciproc, anturajul sau participa afectiv. De aceea, o condamnare la moarte, oricât de justificata, este primita de societate şi de individul în cauza ca un soc, rămânând, în final, un simplu act distrugător de viaţă, menit sa anihileze Voinţa de a trai. Viaţa în ansamblul ei este perceputa pe plan social sau pentru fiecare individ în parte ca o perioada de timp mai lunga sau mai scurta, trăită într-o existenta nesigura şi trista, inspirata de schimbări a căror amploare este cel mai adesea prea târziu conştientizate. Oare nu se acorda prea mare importanta unui episod pe care orice fiinţă il traversează în drumul sau către eternitate?

      Toate acestea demonstrează ca am avut dreptate de a pune „voinţa de a trai” la baza oricărei explicaţii şi ca, raportat la concepte ca absoult, infinit, idee, conceptul viaţa este cel mai real din câte cunoaştem, centrul în jurul căruia se roteşte neîncetat realitatea neschimbătoare.

      Voinţa de a trai cât mai mult posibil care însufleţeşte toate fiinţele organizate este inascuta, absoluta; ea nu este rezultatul unei cunoaşteri obiective a valorii noţiunii de viaţă, situându-se în afara oricărui examen sau cunoştinţa apriori.

      Sa trecem în revista regnul animal, sa contemplam nesfârşită varietate a formelor, perfecţiunea structurilor şi mecanismelor, continua risipa de putere, iscusinţa şi inteligenta în activitatea utila fiecărei fiinţe în ciclul sau de viaţă riguros determinat. Astfel, la colectivităţile de insecte organizarea muncii atinge perfecţiunea, sfidând omul în orice activitate manageriala. Şi, totuşi, viaţa celei mai mari parti a colectivităţii este o munca continua, menita sa pregătească nutrimentul şi habitaclul seminţei sale, care nu intra în viaţă decât pentru a reîncepe aceeaşi munca.

      Studiind viaţa păsărilor, lungile lor călătorii, construirea cuiburilor, hrănirea puilor care vor prelua acelaşi ciclu, constatam aceeaşi risipa de efort.

      Totul este munca efectuata în vederea asigurării unui viitor necunoscut. De unde şi întrebările: care este răsplata activităţii, care este scopul ei? Scopul nu poate fi decât satisfacerea unor necesităţi naturale, fireşti, instinctuale: necesitatea de a mânca şi de a procrea. Starea de satisfacţie rezultata este momentana şi comuna individului, indiferent de condiţia sa. Aceasta satisfacţie momentana se numeşte placere. Fiecare individ ajunge la placere pe un drum propriu.

      Când vorbim de rasa umana, lucrurile se complica, dar caracterul lor fundamental nu se schimba, caci pentru om viaţa nu este un lucru dat, este un scop în sine. Indiferent de poziţia sociala a individului, lupta pentru existenta este severa, acaparatoare, iar fiinţa lui prin aceasta lupta nu se apropie în nici un fel de nimicnicia din care a venit sau de infinitul spre care tinde.

      Mai multe milioane de oameni, consituind popoare, aspira la binele comun şi prin acesta la binele individului; dar mai multe mii de suflete sunt sacrificate interesului general.

      Lipsa de scrupul a politicienilor angajaţi în lupta pentru putere, acţiunile lipsite de judecata ale acelora angajaţi sa asigure binele celor multi, greşelile, diletantismul, inutilităţile sunt susţinute de sudoarea celor multi şi adesea îndreptate cu sângele acestor popoare.

      În timp de pace industiile şi comerţul prospera, relaţiile şi contactele interumane se înmulţesc, toată lumea participa, unii gândesc, ceilalţi lucrează, vuietul produs de aceste fiinţe prinse în angrenajul social este indescriptibil. Scopul final? Pentru cei mai norocoşi o viaţă suportabila, relativ scutita de şocuri. Rezulatul? O imensa plictiseala.

      Aceasta disproporţie intre efort şi recompensa reduce obiectiv voinţa de a trai la o simpla nebunie, subiectiv la un vis.

      Analizând voinţa de a trai, ea ne apare ca o inclinare necugetata şi lipsita de motivaţie, ca un impuls orb, nejustificat, caci daca orice manifestare a unei puteri naturale are o cauza, forţa naturii înseşi nu are niciuna; daca fiecare act voluntar are un motiv, voinţa, prin ea însăşi, nu-şi găseşte motivaţia, voinţa fiind unul şi acelaşi lucru cu motivaţia.

      De aceea, orice fiinţă umana, care desfăşoară o activitate motivata, conştientizează acesta activitate, dar aceeaşi fiinţă, pusa în fata realităţii existentei sale, nu-l va găsi motivaţie. Întrebarea: de ce existam? Apare lipsita de sens. Conştiinţa individuala constata ca voinţa de a exista nu are nevoie de motivaţie decât în actele sale distincte.

      Voinţa de a exista ca principiu este o aspiraţie nesfârşită pentru care legea fizica a gravitaţiei este exemplul cel mai pregnant. Imposibilitatea acestei voinţe de a-şi atinge scopul final este vădită.

      Chiar daca întreaga materie ar constitui o masa unica în interiorul ei, forţa gravitaţională crescând proporţional cu apropierea de miezul masei, acesta forţa este, în acelaşi timp, independenta de elasticitatea şi gradul de penetrabilitate al materiei. Forţa centrifuga poate fi încetinită, chiar oprita, dar niciodată anulata. Întregul univers este voinţa, voinţa este esenţa tuturor lucrurilor. Din tulpina puietului cresc ramuri, din ramuri frunze, apoi vin florile, fructele care, sub forma seminţelor, sunt masa unor forme viitoare, posibile germinaţii ce vor urma acelaşi curs, într-un acelaşi sens, din neant către infinit. Aceeaşi matrice se aplica şi vieţii animale.

      Prin statornicie omul este manifestarea proprie a existentei voinţei. Aspiraţiile omeneşti ar putea apare ca un ultim scop al voinţei. Şi, totuşi, după atingerea scopului apare uitarea. Scopul devine lucru făcut, neantizat cu fiece clipa care ne duce spre viitor. Scopul devine iluzie, iluzia dispare, mâine devine azi, apoi ieri… Din fericire, rămâne întotdeauna ceva de dorit şi de urmărit, spiritul fiind scutit de rătăcire şi de plictiseala. Fiecare act particular are un scop, numai voinţa este unica, fara scop, se regăseşte în toate şi în tot.

      *

      * *

      Manifestarea voinţei duce la acutizarea suferinţei.

      În regnul vegetal nu exista sensibilitate şi nici durere. Durerea apare în forme incipiente la animalele inferioare. Chiar şi la insecte, facultatea de a simţi este foarte redusa. Durerea se manifesta odată cu apariţia sistemului nervos, la vertebrate fiind legata direct de gradul de înţelegere. Inteligenta dezvoltata presupune sesizarea schimbării; cu cât nivelul mintal global depăşeşte ascendent anumite stadii ale dezvoltării cu atât sensibilitatea sa creste, reacţia de răspuns la durere fiind simţitor mai rapida. Se considera astfel ca la omul de geniu suferinţa este condiţia sa existenţiala. Pictorul-filozof Fischlein zugrăveşte alegoric, într-un tablou remarcabil, cele de mai sus. Tabloul este conceput pe doua planuri: în plan superior sunt pictate femei în suferinţă, cărora li s-au răpit pruncii; în plan inferior, fiecărei femei ii corespunde o oaie căreia i s-a luat mielul. Pictorul ilustrează clar durerea posibila în întunecată conştiinţa animala, ridicându-se în valuri în planul superior, în care chipurile femeilor oglindesc suferinţa fara margini ce n-ar fi putut exista fara percepţia prin intermediul unei conştiinţe luminate.

      *

      * *

      Daca în natura lipsita de conştiinţă fiinţa inferioara se manifesta prin dorinţe lipsite de scop dar permanente, la om dorinţă este cu atât mai puternica cu cât conştiinţă este mai prezenta. Voinţa şi dorinţa sunt determinantele fiinţei umane. Ostilitatea mediului ascute voinţa şi dorinţa. Dar daca lipseşte scopul sau acesta este prea lesne atins, atunci plictiseala va face existenta omului greu de suportat. Într-o astfel de situaţie mintea oscilează intre duerere şi plictiseala, ca elemente esenţiale ale vieţii.

      *

      * *

      Plictiseala nu e un rau minor. Daca exprimarea interioara a plictiselii atinge disperarea la indivizi despărţiţi prin educaţie, poziţie sociala, mentalităţi, ea va funcţiona ca un liant devenind raţiunea socialului şi chiar a unei anumite simpatii. Dincolo de unele aspecte benefice, o asemenea stare poate determina acte antisociale (desfrâu, banditism etc.) S-a constat, de asemenea, ca plictiseala, singurătatea, inactivitatea, întrebuinţate în penitenciare ca instrumente punitive, conduc la sinucidere.

      Daca mizeria este flagelul continuu al poporului, plictiseala este flagelul societăţii aşa-zis instruite. In viaţa celor lipsiţi de grija zilei de mâine plictiseala este reprezentata prin week-end, iar în popor prin zilele lucrătoare.

      *

      * *

      Cauza durerii, ca şi a bucuriei, nu are ca singura sursa numai realitatea palpabila, ci şi cugetarea; aceasta, la rândul ei, ne creează necazuri infinit superioare. Suferinţa fizica, însoţită de suferinţă morala se pot anihila reciproc, în timp ce o durere morala violenta se cere adesea compensata printr-o suferinţa fizica manifesta. Astfel se explica stările depresive care conduc la sinucidere, ca manifestare exterioara a durerii, menita sa anihileze suferinţe morale şi de neconceput într-o stare de fericire sau de echilibru.

      *

      * *

      O violenta suferinţa morala poate cauza întâmplări teribile şi neaşteptate. Explicaţia se afla în faptul ca durerea ia proporţiile unui eveniment real. Daca acest eveniment este limitat în timp (trecător) durerea este suportabila. Dar o durere nesfârşită devine cugetare, stare obsesiva, dominând spiritul şi memoria afectiva. Sfârşitul unei asemenea stări este ruperea echilibrului, dezorganizarea, dezintegrarea conştientă sau inconştientă.

      *

      * *

      Văzută de departe şi de sus, viaţa fiecărui om, în întregul ei şi în ceea ce o caracterizează, se prezintă totdeauna ca un spectacol dramatic; luata în amănunt, ea are caracterul unei comedii.

      Dorinţele nesatisfăcute, speranţele nerealizate, greşelile întregii vieţi, suferinţa sfârşind în moarte sunt o tragedie. Existenta umana cuprinde toate nefericirile unei tragedii, fara ca omul sa poată atinge demnitatea personajelor tragice. Omul este nevoit sa atingă tragicul parcurgând deci etape comice. Cum s-ar spune, amănuntele ne fac ridicoli.

      Istoria popoarelor nu este deci o înşiruire de războaie şi revoluţii. Anii de pace sunt pauze scurte intre acte risipite. Nu este o metafora când spunem ca viaţa fiecărui om este o lupta continua, cu mizeria, cu plictiseala, cu semenii sai, cu realitatea. Omul găseşte adversari pretutindeni şi moare cu armele în mâini. Dar existenta noastră nu este posibila fara toate acestea. Fara presiunea exercitata de atmosfera corpul plesneşte; tot asa, lipsa durerii, mizeriei, a necazurilor şi nevoilor de tot felul ar provoca o creştere nemăsurată a orgoliului frizând extravaganta. Oricare om are nevoie de griji, de mizerie, de durere, aşa cum nava are nevoie de balast pentru a pluti singura şi drept către tinta.

      *

      * *

      Pornirea către rau ia adesea naştere din ciocnirea pornirilor egoiste. Pornirea către rau îşi are originea în mod obiectiv în viciile, slăbiciunile, nebuniile de tot felul pe care fiecare dintre noi le manifesta în relaţiile cu aproapele sau. Ea poate merge atât de departe incit fiecăruia dintre noi într-un moment de indispoziţie şi în raport cu propriile înclinaţii lumea să-l para reprezentativ – ca un muzeu de caricaturi, intelectual – ca o casa de nebuni, moral – ca o peşteră de hoţi. Aceasta indispoziţie, daca tine mult, da naştere mizantropiei.

      Principala sursa a mizantropiei este, în fond, invidia, o specie de suferinţă pe care o încearcă unele suflete la vederea fericirii, prosperităţii sau realizărilor altuia.

      Gradele invidiei sunt foarte diferite. Ea este, în mod suveran, neîmpăcata şi rea când este provocata de calităţi personale, pentru ca atunci invidiosului nu-l rămâne nici o şansă. Invidia este imorala pentru ca individul urăşte ceea ce ar trebui sa respecte şi sa iubească.

      „S-ar părea ca, mai mult decât alţii, sunt invidiaţi mai ales aceia care se ridica prin singura puterea aripilor lor şi se eliberează de cuşcă în care ceilalţi rămân închişi”, spune Petrarca.

      Cu toate acestea, invidia este în firea omeneasca, dar este diavolesc sa te bucuri de raul altuia. Nu exista semn mai infailibil al unui suflet rau şi al unei profunde lipse de moralitate, decât un sentiment de bucurie la vederea nefercirii altuia. Asemenea oameni trebuie neapărat ocoliţi.

      Este în firea omeneasca a te folosi de cineva sau a vedea altcineva un instrument menit a-ţi atinge propriile scopuri. De altfel, punem întotdeauna în seama aproapelui o astfel de intuiţie. Deci, cerând cuiva un sfat sau o explicaţie, pierdem încrederea în afirmaţiile acelei persoane daca aflam ca are un oarecare interes în aceeaşi afacere: ne temem sa nu fim folosiţi împotriva intereselor noastre, iar sfaturile cerute sa fie adaptate intereselor şi nu raţionamentului sau.