Într-adevăr, inteligenta nu-şi poate îndeplini corect şi direct funcţiile sale daca voinţa tace şi se odihneşte; dar nici extrema nu duce la nimic; daca voinţa este aţâţata peste măsură, funcţionarea intelectuala este perturbata, chiar distrusa, rezultatul fiind nul sau greşit.
*
* *
Elementul intelectual nu este opus voinţei în mod egal. Luna nu poate lumina când soarele străluceşte şi cu toate astea ea nu-l influenţează câtuşi de putin. O spaima mare ne blochează sau ne conduce la acte din cele mai nebuneşti, ne face, de exemplu, ca într-un incendiu sa ne aruncam tocmai în flăcări. Necazul nu ne permite sa ştim ce facem şi mai putin inca ceea ce spunem. Pasiunea oarba în dragoste ne face incapabili de a cântări argumentele sau chiar de a le ordona pe ale noastre.
Bucuria ne face necugetaţi. Frica ne împiedică sa vedem şi sa întrebuinţăm mijloacele de scăpare cele mai eficiente; de aceea, într-un pericol neprevăzut sau într-o lupta cu adversarii sângele rece şi prezenta de spirit sunt mijloacele cele mai sigure. Sângele rece reduce la tăcere voinţa, lăsând cale libera inteligentei. Prezenta de spirit înseamnă reacţia echilibrata a inteligentei sub necesitatea întâmplărilor care pun la lucru voinţa. Aceste doua acţiuni, desi înrudite, se mainfesta rareori împreună.
Ele sunt de o nepreţuită valoare, caci permit utilizarea elementului intelectual la momentul potrivit şi, prin aceasta, înlesnesc raţionamente decisive. Prin coordonarea sângelui rece şi a prezentei de spirit, individul va şti ceea ce trebuie sa facă şi sa spună într-un moment dat.
Se spune, cu drept cuvânt, despre acela care-şi „pierde capul”, adică a cărui voinţa scapa de sub controlul raţiunii, ca „este furios”, elementul „furor” reprezentând pierderea relaţiei exacte şi a împrejurărilor necesare individului în lupta cu mediul.
Dragostea şi ura deformează judecata. Chiar şi defectele par agreabile, iar calităţile devin defecte atunci când procesul afectiv intervine în procesul gândirii. Inamicii comit numai greşeli, prietenii fac numai lucruri bune, judecata îşi pierde caracterul obiectiv.
Interesul personal exercita, în secret, o influenta analoaga asupra judecăţii. Ceea ce este profitabil pare drept şi firesc; ceea ce se opune interesului personal devine absurd, de neconceput şi nedrept. De aici atâtea prejudecăţi conservate de naţiuni, secte, religii, doctrine politice etc.
Măgulirile apar limpezi şi devenim orbi în fata defectelor noastre.
Nu putem înţelege ceea ce contrariază planurile, dorinţele, speranţele noastre, pe când ceea ce este favorabil ne sare-n ochi.
Inima conduce raţiunea.
Greşim mai mult decât conştientizam şi ne ferim de a ne revedea trecutul în întregime de teama inconştienta fata de erorile comise anterior.
Astfel, elementul nostru intelectual este în permanenta corupt de capriciile şi slăbiciunile noastre.
Elementul intelectual, instrumentul unic al voinţei, este tot atât de diferit de ea, ca ciocanul de fierar. Oricât ar fi de activa inteligenta, discuţia rămâne pasiva. Este ca şi cum omul n-ar participa. Dar când voinţa intră-n joc, omul îşi dezvăluie caracterul: atunci este violent, pasional. Voinţei i se atribuie întotdeauna căldura caracterului, iar inteligentei răceala cugetării raţionale. Discuţia „la rece” nu cade sub incidenta voinţei. Inversarea raporturilor, respectiv considerând voinţa ca instrument al elementului intelectual conduce la alienare.
*
* *
Cu drept cuvânt inima, acest organ fundamental al vieţii animale, a fost aleasa ca simbol al voinţei, privita ca principiu al existentei noastre. Tot ceea ce priveşte actul volitiv ca: dorinţa, pasiunea, bucuria, durerea, bunătatea, ura, într-un cuvânt sentimentul, este atribuit inimii.
De aici vin expresii ca: inima rece – inima larga – asta sfâşie inima – plesneşte inima de bucurie – cine poate şti inima omului?
— E fara inima – afaceri de inima.
„Afacerile de inima” au la baza înclinaţia sexuala, sexul fiind culcuşul voinţei. Byron, în „Don Juan”, face o satira amara la adresa femeilor care transforma dragostea într-o „afacere de cap” uitând ca au „inima”. Capul vine după inima, caci nu el este centrul corpului, ci o dezvoltare a lui. Când moare un erou i se îmbălsămează inima, în timp ce filosofii şi poeţii au parte, după moarte, de cercetarea amănunţită a craniului şi creierului.
Atunci când despre un om se spune ca „are inima buna, dar e sec al minte”, iar despre altul ca „are mintea agera, dar e rau la inima”, fiecare simte ca în prima formulare lauda întrece prejudiciul, în timp ce în a doua formulare efectul e contrar.
De asemenea, comiterea erorilor, a greşelilor este pusa, întotdeauna, pe seama voinţei intelectuale. Faptele grave vor fi numite greşeli, necugetare, uşurinţă, nebunie. Nu spui niciodată „asa am simţit”, ci „nu m-am gândit”, „n-am ştiut”. Pagubele materiale sunt puse adesea pe seama prostiei şi nu a răutăţii. Toate acestea demonstrează ca voinţa singura este reala şi esenţială în om; inteligenta nu este decât un instrument care poate comite greşeli, fara ca voinţa sa ia parte la ele.
Prostia este iertata adesea, viciul niciodată. Cu toate acestea, înclinaţia către viciu este tot atât de înnăscută, ca şi lipsa de spirit.
În toate timpurile, facultăţile mari ale spiritului au fost considerate un dar natural sau dumnezeiesc, iar beneficiarii lor au trecut drept favorizaţi ai sortii.
Nu s-au considerat niciodată astfel facultăţile morale, desi sunt înnăscute, tratându-le ca pe ceva câştigat, depinzând de bunăvoinţă omului de a şi le însuşi.
De aceea, religiile promit recompense în viaţa de apoi pentru operele morale pe care omul le face prin voinţa inimii, dar nu recompensează niciodată binefacerile izvorâte din superioritatea spiritului. Toţi martirii credinţei au fost canonizaţi pentru ca au simţit prezenta dumnezeiasca şi au crezut în ea cu inima, nu cu mintea. Caci virtutea îşi aduna recompense într-o alta lume, inteligenta spera sa le aibă în lumea aceasta, geniul nici aici, nici dincolo, caci el este propria sa recompensa. Prin urmare, voinţa este eterna, elementul intelectual tine de timp.
*
* *
Pentru a deveni toleranţi cu vederile altora, opuse vederilor noastre, pentru a privi cu înţelepciune contradicţiile este suficient sa ne reamintim câte opinii diferite, chiar opuse am avut, în mod succesiv, asupra aceluiaşi subiect.
*
* *
În apărarea unei cauze, multe persoane utilizează adevărul aparent sau jumătăţile de adevăr. Falsul adevăr este insa depistat şi despărţit de adevăr şi de concluzia fireasca: prin urmare, omul este dator sa se ferească de a prezenta falsul adevăr prin argumentaţie sofisticata sau insuficienta, caci se va găsi întotdeauna un alt om care sa restabilească adevărul pur.
Chinezii merg poate prea departe în proverbul: „Acela care este elocvent şi dibaci la limba poate întotdeauna sa prezinte o fraza pe jumătate, iar acela care are dreptatea de partea lui sa lase a treizecea aarte din ceea ce pretinde”.
Se arata inteligent acela care cu prostii şi nebunii nu sta de vorba. Dar multi vor spune ce dansatorul invitat la balul paraliticilor:”Eu cu cine dansez?”
*
* *
Anticii spuneau: „Puterile lumii sunt trei: inetligenta, forţa şi fericirea”.
Cred ca fericirea, sau destinul, joaca cel mai mare rol în viaţa noastră, suferinţa având mai putina influenta. Viaţa noastră e ca o corabie ale carei pânze sunt umflate sau dezumflate de vintul destinului şi se ajuta de suferinţă ca de nişte vâsle. Daca după o munca încordată ajungem la tel, suferinţa va fi uitata, rămânându-ne meritul realizării.
Virtutea, ca şi geniul, nu se învaţă. Sistemele morale produc tot atâtea caractere nobile, câte personalităţi artistice produc teoriile estetice.
