Noosha, această carte nu este pentru tine.

Știu deja care va fi pentru tine, așa că trebuie să aștepți.

Aceastăcarte este pentru Amanda, Dache’, Danielle, Jessica, Sareer șiTaylor. Nu ar fi existat dacă nu ați fi fost voi.

Și dacă s-ar fi întâmplat cumva să apară, atunci nimeni nu ar fi citit-o.

Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc.

PROLOG

Atunci când cărțile sunt viața ta – sau, în cazul meu, slujba ta –, te pricepi destul de bine să ghicești care e drumul unei povești. Vezi cum clișeele, arhetipurile, răsturnările obișnuite de situație încep toate să se organizeze în mintea ta într-un catalog, împărțit pe categorii și genuri.

Soțul este ucigașul.

Tocilara suferă o transformare și, fără ochelari, devine o gagică

bestială.

Tipul rămâne cu fata – sau cealaltă fată rămâne cu fata, după caz.

Cineva explică un concept științific complicat, iar altcineva spune:

„Hm, vorbește pe limba mea, te rog”.

Detaliile se pot schimba de la o carte la alta, dar nu există nimic cu adevărat nou sub soare.

Să luăm, de exemplu, povestea de dragoste dintr-un oraș mic.

Genul în care un mahăr cinic din New York sau Los Angeles este expediat la Cucuieți, ca să ducă la faliment o mică afacere de familie – de exemplu, o fermă de brazi pentru Crăciun – pentru a face loc unei corporații fără suflet.

Dar, în timp ce persoana din orașul mare este în orășelul cu pricina, lucrurile nu merg conform planului. Pentru că, bineînțeles, ferma de brazi pentru Crăciun – sau brutăria, sau orice altceva a fost trimis să

distrugă eroul – este deținută și administrată de o persoană ridicol de atractivă și disponibilă, care abia așteaptă să fie curtată.

În același timp, în orașul mare, eroul are o parteneră romantică. O

persoană lipsită de scrupule, care îl încurajează să facă ceea ce și-a propus și să distrugă niște vieți în schimbul acelei mari promovări. El primește apeluri de la ea, în timpul cărora ea îl întrerupe, lătrând sfaturi fără inimă de pe șaua bicicletei ei Peloton.

Îți poți da seama că este malefică pentru că părul ei este de un blond nefiresc, tras pe spate ca al lui Sharon Stone în Instinct primar și, de asemenea, urăște decorațiunile de Crăciun.

Pe măsură ce eroul petrece mai mult timp cu fermecătoarea brutăreasă/ croitoreasă/ cultivatoare de brazi pentru Crăciun, lucrurile se schimbă radical pentru el, căci învață adevăratul sens al vieții!

Se întoarce acasă, transformat de dragostea unei femei bune.

Acolo o roagă pe iubita lui, regina de gheață, să facă o plimbare cu el. Ea rămâne cu gura căscată, spune ceva de genul: „în pantofii Manolo?”

„O să ne distrăm”, îi spune el. La plimbare, s-ar putea s-o roage să se uite în sus la stele.

„Știi că nu pot privi în sus acum!”, se răstește ea. „Tocmai mi-am făcut injecții cu Botox!”

Și atunci el își dă seama: nu se poate întoarce la vechea lui viață. Și nici nu vrea! Își încheie relația rece și nesatisfăcătoare și o cere de nevastă

pe noua lui iubită. (Cine are nevoie de întâlniri înainte?) În acest moment, te trezești țipând la carte: „Nici măcar nu o cunoști!

Care este al doilea prenume al ei, boule?” Din cealaltă cameră, sora ta, Libby, te liniștește, îți aruncă popcornul în cap fără să-și ridice privirea de la propria carte cu coperta încrețită, împrumutată de la bibliotecă.

Și de aceea am întârziat la această întâlnire de prânz.

Pentru că asta e viața mea. Clișeul după care îmi duc zilele.

Arhetipul peste care sunt suprapuse detaliile mele.

Eu sunt persoana aia din orașul mare. Nu cea care o întâlnește pe fermiera sexy. Ailaltă.

Agenta literară cu un băț în fund, care are manichiura mereu perfectă, citește manuscrise de pe șaua Pelotonului ei, în timp ce un Screensaver care arată o plajă însorită se deplasează, neobservat, pe ecranul computerului.

Eu sunt cea care este părăsită.

Am citit această poveste și am trăit-o de suficiente ori ca să știu că se întâmplă din nou chiar acum, în timp ce mă plimb după-amiaza târziu prin traficul pietonal din Midtown, cu telefonul lipit de ureche.

Nu a spus-o încă, dar mi se ridică firele de păr de pe ceafă, iar stomacul mi se strânge, în timp ce conversația se îndreaptă amenințător spre o cădere în prăpastie ca în desenele animate.

Grant trebuia să stea în Texas doar două săptămâni, timp suficient pentru a ajuta la încheierea unei înțelegeri între compania lui și hotelul de tip boutique pe care încercau să-l achiziționeze la periferia orașului San Antonio. După ce am experimentat deja două despărțiri după câte o deplasare de serviciu, am reacționat la vestea călătoriei sale de parcă ar fi anunțat că s-a înrolat în marina militară și că va pleca dimineață.

Libby a încercat să mă convingă că am reacționat exagerat, dar nu am fost surprinsă când Grant a ratat apelul nostru de seară de trei ori la rând sau când a întrerupt alte două. Știam cum avea să se termine asta.

Și apoi, acum trei zile, cu câteva ore înainte de zborul lui de întoarcere, s-a întâmplat.

O forță majoră a intervenit pentru a-l ține în San Antonio mai mult decât era planificat. I s-a spart apendicele.

Teoretic, aș fi putut rezerva un zbor chiar atunci, să-l vizitez la spital.

Dar eram în mijlocul unei licitații uriașe și aveam nevoie să fiu lipită de telefon, cu acces stabil la Wi Fi. Clienta mea conta pe mine. Aceasta era o șansă care îi putea schimba viața. Și, în plus, Grant a subliniat că operația de apendicită era o procedură de rutină. Cuvintele lui exacte au fost „nu e mare lucru”.

Așa că am rămas și, în adâncul sufletului, știam că îl las pe Grant în grija zeilor din romanele de dragoste cu acțiunea într-un orășel, ca să facă

ce știu ei cel mai bine.

Acum, trei zile mai târziu, când practic sprintez spre prânz încălțată

cu pantofii norocoși, strângând telefonul cu degetele albite, reverberația cuiului din sicriul relației mele zboară prin mine sub forma vocii lui Grant.

— Mai zi o dată.

Vreau să sune ca o întrebare. Iese ca un ordin.