— Știu, zic eu, rânjind a scuze, dar fără să îmi cer scuze de fapt. Îți mulțumesc că m-ai așteptat. Trenul meu s-a oprit pe șine. Știi cum e.
Ochii lui se ridică spre ai mei. Par mai întunecați acum, atât de întunecați încât nu sunt sigură că există și niște irisuri în jurul acelor pupile. Expresia lui spune că nu știe cum e, adică de ce trenurile se opresc pe șine din motive atât macabre, cât și banale.
Probabil că nu ia metroul.
Probabil că se deplasează peste tot într-o limuzină neagră
strălucitoare sau într-o trăsură gotică trasă de un echipaj de cai Clydesdale.
Îmi scot blazerul (Isabel Marant, cu model herringbone) și mă așez în fața lui.
— Ai comandat?
— Nu, spune el.
Nimic altceva. Speranțele mele se prăbușesc și mai mult.
Am programat cu săptămâni în urmă acest prânz, ca să ne cunoaștem. Dar vinerea trecută i-am trimis un manuscris nou de la unul dintre cei mai vechi clienți ai mei, Dusty Fielding. Acum mă întreb dacă
l-aș putea supune pe unul dintre autorii mei atitudinii acestui om.
Îmi iau meniul.
— Au o salată cu brânză de capră care e minunată.
Charlie își închide meniul și se uită la mine.
— Înainte de a merge mai departe, spune el, cu sprâncenele negre și groase încruntate, cu vocea joasă și cam răgușită, ar trebui să-ți spun că
noua carte a lui Fielding mi s-a părut de necitit.
Îmi cade falca. Nu sunt sigură ce să spun. În primul rând, nu plănuisem să aduc cartea în discuție. Dacă Charlie voia să o respingă, ar fi putut să o facă într-un e-mail. Și fără să folosească expresia „de necitit”.
Dar, lăsând asta la o parte, orice persoană decentă ar putea aștepta măcar până când ar fi ceva pâine pe masă înainte să arunce cu insulte.
Îmi închid propriul meniu și îmi încrucișez mâinile pe masă.
— Cred că este cea mai bună carte a ei de până acum.
Dusty a publicat deja alte trei cărți, fiecare dintre ele fantastică, deși nici una nu s-a vândut bine. Ultimul ei editor nu a fost dispus să accepte o altă șansă pentru ea, așa că s-a întors în căutarea unei noi case pentru următorul ei roman.
Și bine, poate că nu este preferata mea, dar are un farmec comercial imens. Cu editorul potrivit, știu ce poate deveni această carte.
Charlie se lasă pe spate, iar privirea lui grea și pătrunzătoare îmi trimite un fior pe șira spinării. Am impresia că se uită prin mine, dincolo de politețea strălucitoare, până la marginile zimțate de dedesubt.
Privirea lui spune: „Șterge-ți zâmbetul ăla încremenit de pe față. Nu ești atât de drăguță”. Își rotește în loc paharul de apă.
— Cea mai bună carte a ei este Gloria lucrurilor mărunte, spune el, de parcă trei secunde de contact vizual ar fi fost suficiente pentru a-mi citi cele mai ascunse gânduri și știe că vorbește în numele amândurora.
Sincer, Gloria a fost una dintre cărțile mele preferate din ultimul deceniu, ceea ce nu înseamnă că asta de acum e de lepădat.
— Cartea asta e la fel de bună. Doar că e diferită – poate mai puțin subtilă, dar asta îi dă un dinamism cinematografic.
— Mai puțin subtilă? Charlie se strâmbă. Cel puțin căpruiul auriu s-a infiltrat din nou în ochii lui, așa că nu mai am senzația că ar urma să
mă găurească. E ca și cum ai spune că Charles Manson a fost un guru al stilului de viață boem. S-ar putea să fie adevărat, dar nu asta e ideea.
Cartea asta îmi dă senzația că urmăresc acea reclamă a lui Sarah McLachlan pentru combaterea cruzimii față de animale și mă gândesc:
„Dar dacă toți cățeii ar fi murit în fața camerei?”
Un râs iritat izbucnește din mine.
— Bine. Nu e pe gustul tău. Dar poate că ar fi de ajutor, mă enervez eu, dacă mi-ai spune ce ți-a plăcut la carte. Așa aș ști ce să-ți trimit pe viitor.
„Mincinoaso”, spune creierul meu. „Nu-i mai trimiți alte cărți.”
„Mincinoaso”, spun ochii tulburători, de bufniță, ai lui Charlie.
„Nu-mi mai trimiți alte cărți.”
Acest prânz – această potențială relație de lucru – este moartă din fașă.
Charlie nu vrea să lucreze cu mine, iar eu nu vreau să lucrez cu el, dar cred că nu a renunțat complet la contractul social, pentru că ia în considerare întrebarea mea.
— Este prea sentimental pentru gustul meu, spune el în cele din urmă. Iar distribuția este caricaturală...
— Bizară, îl contrazic eu. Am putea să mai tăiem din personaje, dar este o distribuție mare – bizareriile lor ne ajută să îi distingem.
