Pieptul mi se strânge. O imagine a unei inimi într-o cușcă de metal prea mică îmi trece prin minte, întotdeauna am fost incapabilă să o refuz.

Și când avea cinci ani și voia ultima bucățică din cheesecake-ul de la Junior, și când avea 15 ani și a vrut să împrumute blugii mei preferați (al căror tur nu și-a mai revenit niciodată de la curbele ei superioare), sau când avea 16 ani și a spus printre lacrimi: „Vreau doar să nu mai fiu aici”, iar eu am dus-o la Los Angeles.

De fapt, nu mi-a cerut niciodată nici unul dintre aceste lucruri, dar mi le cere acum, cu palmele împreunate și mușcându-și buza de jos, iar asta mă face să mă simt panicată și fără suflare, chiar mai haotică decât gândul de a părăsi orașul.

— Te rog.

Oboseala a făcut-o să pară efemeră, estompată, de parcă dacă aș

încerca să-i îndepărtez părul de pe frunte, degetele mele ar trece prin ea.

Nu știam că e posibil să-ți fie atât de dor de o persoană în timp ce ea stă

chiar lângă tine, atât de tare încât te doare tot ce e în tine.

„E chiar aici”, îmi spun, „și e bine. Orice ar fi, o vei rezolva.”

Înghit fiecare scuză, plângere și argument care clocotește în mine.

— Hai să facem o excursie.

Buzele lui Libby se lățesc într-un zâmbet. Se mută pe pervazul ferestrei pentru a scoate ceva din buzunarul de la spate.

— OK, bine. Pentru că am cumpărat deja astea și nu sunt sigură că

sunt rambursabile.

Îmi trântește în poală biletele de avion tipărite și parcă momentul nu s-ar fi întâmplat niciodată. Ca și cum, în doar cinci secunde, s-ar fi întors sora mea mai mică și fără griji înapoi, și mi-aș vinde oricât de multe organe pentru a ne cimenta pe amândouă în acest moment, pentru a trăi mereu aici, unde ea strălucește. Pieptul mi se relaxează. Următoarea mea respirație vine ușor.

— Nici măcar nu te uiți unde mergem? întreabă Libby, amuzată.

Îmi smulg privirea de la ea și citesc biletul.

— Asheville, Carolina de Nord?

Ea clatină din cap.

— Este aeroportul cel mai apropiat de Sunshine Falls. O să fie o călătorie unică în viață.

Eu scot un geamăt și ea își aruncă brațele în jurul meu, râzând.

— O să ne distrăm atât de bine, Sore! Și tu te vei îndrăgosti de un tăietor de lemne.

— Dacă există un lucru care mă excită, spun eu, acela este defrișarea.

— Un tăietor de lemne etic, sustenabil, organic, fără gluten, consimte Libby.

CAPITOLUL 2

În avion, Libby insistă să ne comandăm Bloody Mary.

De fapt, mă bate la cap să iau shoturi, dar se mulțumește cu un Bloody Mary (și un suc de roșii simplu pentru ea). Eu nu sunt mare băutoare, iar alcoolul de dimineață nu a fost niciodată o idee bună pentru mine.

Dar aceasta este prima mea vacanță de zece ani încoace și sunt atât de nerăbdătoare încât am dat pe gât băutura în primele douăzeci de minute ale zborului nostru.

Nu-mi place să călătoresc, nu-mi place să-mi iau liber de la serviciu și nu-mi place să-mi las clienții în voia sorții. Sau, în acest caz, o clientă

indispensabilă: mi-am petrecut cele patruzeci și opt de ore dinaintea decolării alternând între a încerca să o conving pe Dusty să se liniștească

și a o încuraja.

Am amânat deja cu șase luni termenul de predare a următoarei cărți, iar dacă nu începe să primească paginile editate săptămâna aceasta, întregul program de publicare va fi dat peste cap.

Este atât de superstițioasă în legătură cu procesul de redactare încât nici măcar nu știm la ce lucrează, dar oricum îi trimit încă un e-mail de încurajare pe telefon. Libby îmi aruncă o privire acidă, cu sprânceana arcuită. Îmi las telefonul jos și ridic mâinile, sperând să semnalez că sunt prezentă.

— Așadar, spune ea, liniștită, și își trage poșeta de dimensiuni caricatural de mari pe măsuța pliantă, mă gândesc că acum este un moment la fel de bun ca oricare altul pentru a trece în revistă planul.

Scoate un dosar adevărat, în mărime naturală și îl deschide.

— O, Doamne, ce e asta? întreb. Plănuiești să tâlhărești o bancă?

— Se cheamă jaf, Sore. Tâlhărie sună atât de învechit, iar noi vom purta costume din trei piese tot timpul, spune ea intrând imediat în joc, în timp ce scoate două foi laminate identice cu titlul dactilografiat LISTĂ

PENTRU VACANȚA VIEȚII NOASTRE.

— Cine ești tu și unde ai îngropat-o pe sora mea? întreb.

— Știu cât de mult îți place să faci liste, spune ea zâmbind larg către mine. Așa că mi-am luat libertatea de a crea una pentru aventura noastră

perfectă din orășel.

Mă întind spre unul dintre tabele.

— Sper ca numărul unu să fie „dansează pe bar într-un local Coyote Ugly”. Deși nu sunt sigură că vreun manager care se respectă va permite asta în situația ta.

Ea se preface ofensată.

— Se vede tare?

— Noooo, mă maimuțăresc eu. Deloc.

— Nu te pricepi deloc să minți. Se pare că mușchii feței tale sunt controlați de vreo șase păpușari amatori. Acum, să ne întoarcem la lista de dorințe.

— Lista de dorințe? Care dintre noi e pe moarte?

Își ridică privirea, cu ochii strălucitori. Aș spune că e o sclipire de răutate, dar ochii ei sunt aproape întotdeauna strălucitori.

— Nașterea este un fel de moarte, spune ea, frecându-și burtica.