— Am fost împreună doar patru luni. Nu a fost ceva serios.
— Seriozitatea este a doua ta natură, spune ea. Dacă cineva reușește să ajungă la a treia cină cu tine înseamnă că a îndeplinit deja patru sute cincizeci de criterii distincte. Nu este o întâlnire ocazională dacă știi grupa de sânge a celeilalte persoane.
— Nu cunosc grupele de sânge ale partenerilor mei, am spus. Tot ce îmi trebuie de la ei este un raport de credit complet, o evaluare psihologică și un jurământ de sânge.
Libby își dă capul pe spate, chicotind. Ca întotdeauna, a o face pe sora mea să râdă este o injecție de serotonină direct în inima mea. Sau în creier? Probabil că în creier. Serotonină în inimă nu este probabil un lucru bun. Ideea este că râsul lui Libby mă face să mă simt ca și cum lumea este la degetul meu mic, ca și cum aș avea controlul total asupra situației.
Poate că asta mă face narcisistă, sau poate că mă face doar o femeie de treizeci și doi de ani care își amintește că nu a putut să-și convingă
sora îndurerată să se ridice din pat timp de mai multe săptămâni.
— Hei, spune Libby, încetinind când își dă seama unde ne aflăm, spre ce ne-am îndreptat în mod subconștient. Uite.
Dacă am fi legate la ochi și am fi parașutate în oraș, probabil că am ajunge tot aici: privind cu nostalgie la Freeman Books, librăria din West Village deasupra căreia locuiam. Apartamentul micuț în care mama ne învârtea prin bucătărie, cântând toate trei „Baby Love” a celor de la
Supremes și cu ustensilele de bucătărie pe post de microfon. Locul în care am petrecut nenumărate nopți ghemuite pe o canapea cu flori roz și crem, uitându-ne la filme cu Katharine Hepburn, cu o sumedenie de mâncare nesănătoasă împrăștiată peste măsuța de cafea pe care o găsise pe stradă, cu piciorul rupt înlocuit de o grămadă de cărți cu coperți cartonate.
În cărți și filme, personajele ca mine locuiesc întotdeauna în mansarde cu podea de ciment, cu artă modernă sumbră și vaze de un metru și jumătate pline cu crenguțe negre și zbârcite, dintr-un motiv inexplicabil.
Dar, în realitate, mi-am ales apartamentul actual pentru că seamănă
foarte mult cu acesta: podele vechi din lemn și tapet discret, un calorifer care fâsâie într-un colț și rafturi încorporate pline până la refuz cu cărți secondhand. Cornișa de ipsos de pe tavan a fost vopsită de atâtea ori încât i s-au estompat marginile clare, iar timpul a deformat ferestrele înalte și înguste.
Această mică librărie și apartamentul ei de la etaj sunt locurile mele preferate de pe pământ.
Chiar dacă este și locul în care viețile noastre au fost rupte în două
acum doisprezece ani, iubesc acest loc.
— O, Doamne!
Libby mă apucă de braț, făcându-mi semn cu mâna spre afișul din vitrina librăriei: o piramidă a hitului memorabil al lui Dusty Fielding, O
dată-n viață, cu noua copertă cu afișul filmului.
Își scoate telefonul.
— Trebuie să facem o poză!
Nimeni nu iubește cartea lui Dusty la fel de mult ca sora mea. Și asta spune ceva, din moment ce, în șase luni, s-a vândut deja într-un milion de exemplare. Oamenii o numesc cartea anului. Un bărbat pe nume Ove combinat cu O viată măruntă.
„Ia de-aici, Charlie Lastra”, mă gândesc, așa cum fac uneori când îmi amintesc de acel prânz fatidic. Sau ori de câte ori trec pe lângă ușa închisă etanș a biroului său (cu atât mai dulce de când s-a mutat să
lucreze la editura care a publicat O dată-n viață, unde acum este înconjurat de amintiri constante ale succesului meu).
Bine, îmi spun „Ia de-aici, Charlie Lastra” de multe ori. Niciodată nu
se poate uita cu adevărat prima dată când un coleg te-a împins să dai dovadă de un neprofesionalism extrem.
— O să văd filmul ăsta de cinci sute de ori, îmi spune Libby.
Consecutiv.
— Poartă un scutec, o sfătuiesc eu.
— Nu este necesar, spune ea. O să plâng prea mult. Nu va mai exista pipi în corpul meu.
— Nu știam că ai o înțelegere atât de... cuprinzătoare a științei, spun eu.
— Ultima dată când am citit-o, am plâns atât de tare încât mi-am sucit un mușchi de la spate.
— Ar trebui să te gândești să faci mai multe exerciții fizice.
— Ce obraznică ești! Își face semn cu mâna la burtica de gravidă, apoi pornim din nou spre barul de sucuri. Oricum, să revenim la viața ta amoroasă. Trebuie doar să te preocupe întâlnirile.
— Libby, am spus. Înțeleg că ți-ai întâlnit dragostea vieții când aveai douăzeci de ani și, prin urmare, nu ai avut niciodată o întâlnire adevărată. Dar imaginează-ți pentru o clipă, dacă vrei, o lume în care treizeci la sută dintre întâlniri se termină cu revelația că bărbatul din fața ta are un fetiș cu piciorul, cotul sau rotula.
A fost șocul vieții mele când sora mea cea capricioasă și romantică
s-a îndrăgostit de un contabil cu nouă ani mai în vârstă decât ea, care este foarte pasionat de lecturi despre trenuri, dar Brendan este, de asemenea, cel mai de treabă bărbat pe care l-am întâlnit în viața mea, iar eu am acceptat de mult timp că, într-un fel, împotriva tuturor așteptărilor, el și sora mea sunt suflete-pereche.
— Treizeci la sută?! strigă ea. Pe ce naiba de aplicații de întâlniri ești tu, Nora?
— Cele normale! spun.
Ca să pun cărțile pe masă, da, întreb despre fetișuri din prima. Nu este vorba că 30% dintre bărbați și le anunță la douăzeci de minute din prima întâlnire, dar asta e ceea ce vreau să spun. Ultima dată când șefa mea, Amy, a plecat acasă cu o femeie neevaluată, s-a dovedit a avea o cameră în care erau numai păpuși. Păpuși din ceramică din podea până
în tavan.
