— Cu greu îmi pot imagina un loc unde mi-ar face mai puțină
plăcere să petrec patru sute de pagini.
— Știi, spun eu, ești la fel de plăcut cum mi s-a spus că vei fi.
— Nu pot controla ceea ce simt, spune el cu răceală.
Mă enervez.
— E ca și cum Charles Manson ar spune că nu el este cel care a comis crimele. Ar putea fi adevărat la nivel teoretic, dar nu asta este ideea.
Chelnerul îmi lasă martini-ul, iar Charlie mormăie:
— Pot să iau și eu unul din ăla?
Seara târziu, telefonul meu bipăie – am primit un e-mail.
Bună, Nora
nu ezita să mă ții minte pentru viitoarele proiecte ale lui Dusty.
Charlie
Nu mă pot abține să nu-mi dau ochii peste cap. Nu „Mi-a făcut plăcere să te cunosc”. Nu „Sper că ești bine”. Nici măcar nu se putea deranja cu amabilitățile obișnuite. Strângând din dinți, îi scriu înapoi, imitându-i stilul.
Charlie,
dacă scrie ceva despre guru-ul stilului de viață boem Charlie Manson, vei fi primul care va afla.
Nora
Bag telefonul în buzunarul pantalonilor de trening și dau un ghiont
în ușa de la baie pentru a-mi începe rutina de îngrijire a pielii în zece pași (cunoscută și ca fiind cele mai bune patruzeci și cinci de minute din ziua mea). Telefonul vibrează și îl scot.
N,
Ți-ai făcut-o cu mâna ta: vreau foarte mult să citesc asta.
C
Hotărâtă să am ultimul cuvânt, scriu: Noapte bună.
(Deși „bună” nu este ceea ce vreau să-i urez.)
Cele bune, răspunde Charlie, ca și cum ar semna un e-mail care nu există.
Dacă există un lucru pe care îl urăsc mai mult decât pantofii fără
tocuri, acela este să pierd. Îi răspund: X.
Nici un răspuns. Șah mat. După o zi de iad, această mică victorie mă
face să simt că totul este în regulă în lume. Îmi termin rutina de îngrijire a pielii. Citesc cu bucurie cinci capitole dintr-un roman polițist macabru și adorm pe salteaua mea perfectă, fără să mă gândesc deloc la Grant sau la noua lui viață din Texas. Dorm ca un copil.
Sau ca o regină de gheață.
CAPITOLUL 1
DOI ANI MAI TÂRZIU
Orașul se coace. Asfaltul sfârâie. Gunoiul de pe trotuar pute.
Familiile pe lângă care trecem țin în mâini înghețate pe băț, care se micșorează cu fiecare pas, topindu-li-se pe degete. Lumina soarelui se reflectă pe clădiri ca un sistem de securitate cu laser dintr-un film vechi cu un jaf de bancă, iar eu mă simt ca o gogoașă glazurată care a fost lăsată
la căldură timp de patru zile.
Între timp, chiar și însărcinată în cinci luni și în ciuda temperaturii, Libby arată ca o vedetă a unei reclame la șampon.
— De trei ori. Pare uimită. Cum poate o persoană să fie părăsită de trei ori după un schimb total de stil de viață?
— Ăsta mi-e norocul, cred, spun eu.
La modul serios, a fost de patru ori, dar niciodată nu m-am putut hotărî să îi spun toată povestea despre Jakob. Au trecut ani de zile și abia dacă pot să-mi spun mie povestea asta.
Libby oftează și mă ia de braț. Pielea mea este lipicioasă din cauza căldurii și a umidității din mijlocul verii, dar cea a surioarei mele este miraculos de uscată și mătăsoasă.
S-ar putea ca eu să fi moștenit înălțimea de 1,65 metri a mamei, dar restul trăsăturilor ei se potriveau cu cele ale surorii mele, de la părul auriu ca paiele de grâu până la ochii mari, de un albastru mediteraneean și la pistruii de pe nas. Statura ei scundă și voluptuoasă trebuie să fi provenit din fondul genetic al tatei – nu că am fi știut; el a plecat când eu aveam trei ani, iar Libby avea să se nască abia peste câteva luni. Nuanța naturală a părului meu este un blond cenușiu și plictisitor, iar albastrul ochilor mei este mai puțin „marea într-o vacanță idilică” și mai mult
