— Credeam că tu și Andrew vă înțelegeți bine, spune Libby, reintrând fără probleme în conversație.

Atât de mult, încât ți-a scăpat din vedere că numele fostului meu iubit era Aaron, nu Andrew.

— Nu înțeleg ce a mers prost, continuă Libby. Au fost chestii de serviciu?

Ochii ei se îndreaptă spre mine la cuvintele „chestii de serviciu”, iar asta îi declanșează o altă amintire: eu strecurându-mă înapoi în apartament în timpul celei de-a patra aniversări a lui Bea și Libby aruncându-mi o privire de cățeluș Pixar rănit, în timp ce zice „Telefon de la serviciu?”.

Când mi-am cerut scuze, a trecut cu vederea, dar acum mă trezesc întrebându-mă dacă nu cumva acela a fost momentul în care am început să o pierd, secunda exactă în care drumurile noastre divergente s-au îndepărtat prea mult unul de celălalt și cusăturile au început să se rupă.

— Ceea ce nu a mers bine, spun eu, reintrând în conversație, este că, într-o viață anterioară, am trădat o vrăjitoare foarte puternică, iar ea a pus un blestem asupra vieții mele amoroase. Se mută în insula Prince Edward.

Ne oprim la următoarea intersecție, așteptând ca traficul să

încetinească. Este o sâmbătă la jumătatea lunii iulie și absolut toată

lumea este pe afară, purtând cât mai puține haine posibil din punct de vedere legal, mâncând înghețată din conuri picurătoare de la Big Gay sau înghețată artizanală pe băț, umplută cu lucruri care nu au ce căuta în apropierea unui desert.

— Știi ce se află pe insula Prince Edward? am întrebat.

— Anne de la Green Gables? spune Libby.

— Anne de la Green Gables ar fi fost moartă până acum, spun eu.

— Uau, exclamă ea. Spoiler.

— Cum poate o persoană să se mute de aici într-un loc unde cea mai grozavă destinație este Muzeul Canadian al Cartofului? Aș muri imediat de plictiseală.

Libby oftează.

— Nu știu. Aș prefera puțină plictiseală în momentul ăsta.

O privesc pe furiș, iar inima mi se oprește în loc. Părul ei este încă

perfect și obrajii înroșiți fermecător, dar acum îmi sar în ochi detalii noi, semne care mi-au scăpat la început.

Colțurile căzute ale gurii ei. Subțirimea subtilă a obrajilor. Pare obosită, mai bătrână decât de obicei.

— Îmi pare rău, spune ea, aproape pentru sine. Nu vreau să fiu mama Somnorilă tristă, doar că... Chiar am nevoie de somn.

Mintea mea se învârte deja, încercând să găsească modalități de a o ajuta. Preocuparea permanentă a lui Brendan și Libby sunt banii, dar cum au refuzat ani de zile ajutorul referitor la acest subiect, a trebuit să

găsesc modalități creative de a-i sprijini.

De fapt, apelul telefonic pentru care poate este supărată a fost un cal troian cadou de ziua de naștere. Un „client” a „anulat” „o excursie” și

„camera de la St. Regis” era „nerambursabilă”, așa că „avea sens” să

organizeze o petrecere în pijamale cu fetele acolo.

— Nu ești o mamă Somnorilă tristă, îi spun acum, strângând-o din nou de braț. Ești o Supermamă. Ești bunăciunea regulamentară în salopetă de la Brooklyn Flea, care-și poartă pe brațe cei cinci sute de copii frumoși, un buchet uriaș de flori sălbatice și un coș plin de roșii. E în regulă să obosești, Lib.

Se uită pieziș la mine.

— Când mi-ai numărat ultima oară copiii, Sore? Pentru că sunt doi.

— Nu vreau să te fac să te simți ca un părinte groaznic, spun eu, împingându-i burta, dar sunt 80% sigură că mai este unul acolo.

— Bine, doi și jumătate. Privirea ei o caută pe a mea, precaută. Deci cum te simți, de fapt? În legătură cu despărțirea, vreau să spun.

— Am fost împreună doar patru luni. Nu a fost ceva serios.

— Seriozitatea este a doua ta natură, spune ea. Dacă cineva reușește să ajungă la a treia cină cu tine înseamnă că a îndeplinit deja patru sute cincizeci de criterii distincte. Nu este o întâlnire ocazională dacă știi grupa de sânge a celeilalte persoane.

— Nu cunosc grupele de sânge ale partenerilor mei, am spus. Tot ce îmi trebuie de la ei este un raport de credit complet, o evaluare psihologică și un jurământ de sânge.

Libby își dă capul pe spate, chicotind. Ca întotdeauna, a o face pe sora mea să râdă este o injecție de serotonină direct în inima mea. Sau în creier? Probabil că în creier. Serotonină în inimă nu este probabil un lucru bun. Ideea este că râsul lui Libby mă face să mă simt ca și cum lumea este la degetul meu mic, ca și cum aș avea controlul total asupra situației.

Poate că asta mă face narcisistă, sau poate că mă face doar o femeie de treizeci și doi de ani care își amintește că nu a putut să-și convingă

sora îndurerată să se ridice din pat timp de mai multe săptămâni.

— Hei, spune Libby, încetinind când își dă seama unde ne aflăm, spre ce ne-am îndreptat în mod subconștient. Uite.

Dacă am fi legate la ochi și am fi parașutate în oraș, probabil că am ajunge tot aici: privind cu nostalgie la Freeman Books, librăria din West Village deasupra căreia locuiam. Apartamentul micuț în care mama ne învârtea prin bucătărie, cântând toate trei „Baby Love” a celor de la

Supremes și cu ustensilele de bucătărie pe post de microfon. Locul în care am petrecut nenumărate nopți ghemuite pe o canapea cu flori roz și crem, uitându-ne la filme cu Katharine Hepburn, cu o sumedenie de mâncare nesănătoasă împrăștiată peste măsuța de cafea pe care o găsise pe stradă, cu piciorul rupt înlocuit de o grămadă de cărți cu coperți cartonate.

În cărți și filme, personajele ca mine locuiesc întotdeauna în mansarde cu podea de ciment, cu artă modernă sumbră și vaze de un metru și jumătate pline cu crenguțe negre și zbârcite, dintr-un motiv inexplicabil.

Dar, în realitate, mi-am ales apartamentul actual pentru că seamănă

foarte mult cu acesta: podele vechi din lemn și tapet discret, un calorifer care fâsâie într-un colț și rafturi încorporate pline până la refuz cu cărți secondhand. Cornișa de ipsos de pe tavan a fost vopsită de atâtea ori încât i s-au estompat marginile clare, iar timpul a deformat ferestrele înalte și înguste.

Această mică librărie și apartamentul ei de la etaj sunt locurile mele preferate de pe pământ.

Chiar dacă este și locul în care viețile noastre au fost rupte în două

acum doisprezece ani, iubesc acest loc.

— O, Doamne!

Libby mă apucă de braț, făcându-mi semn cu mâna spre afișul din vitrina librăriei: o piramidă a hitului memorabil al lui Dusty Fielding, O

dată-n viață, cu noua copertă cu afișul filmului.

Își scoate telefonul.

— Trebuie să facem o poză!