De-a lungul timpului, mulți scriitori și filozofi și-au pus întrebarea: Ce învățăminte se pot trage din victoriile și din înfrângerile înaintașilor noștri? Deși sunt rodul a peste trei milenii de experiență umană, scrierile lor evidențiază o serie de teme și tendințe comune – mai mult, recurente. Deducem din ele existența unei esențe a puterii, a anumitor constante care guvernează atât ascensiunile, cât și declinurile. Cele 48 de legi sunt atemporale și imuabile.

ROBERT GREENE

JOOST ELFFERS

SUCCES și PUTERE

48 de legi pentru a reuși în viață

Traducere de Mihaela Gafencu-Cristescu

Titlul original: The 48 Laws of Power

2000

Teora

Pentru Anna Biller și pentru părinții mei

R.G.

Pentru Pat Steir, Andreas Landshoff și Mien ElffersJ.E.

MULȚUMIRI

În primul rând, aș vrea să-i mulțumesc Annei Biller, care m-a ajutat să întreprind cercetările necesare elaborării cărții de față și să

o public, pentru neprețuitele sale observații ce au jucat un rol de maximă importanță în conturarea formei și conținutului celor 48 de legi ale puterii. Fără concursul ei, apariția cărții nu ar fi fost posibilă.

Trebuie să-i mulțumesc și dragului meu prieten Michiel Schwar , care m-a introdus în cercul școlii de artă Fabrika din Italia și mi-a făcut cunoștință cu Joost Elffers, asociatul și sponsorul publicării cărții. În lumea aceea de urzeli complicate de la Fabrika, Joost și cu mine am înțeles universalitatea atemporală a lui Machiavelli, iar cartea de față este tocmai rodul discuțiilor noastre de la Veneția, în Italia.

Aș vrea să-i mulțumesc lui Henri Le Goubin, care mi-a furnizat multe exemple istorice de machiavelism, mai ales în legătură cu numeroasele personalități franceze, care joacă un rol atât de mare în carte.

Aș dori să le mulțumesc și lui Les și Sumiko Biller, care mi-au pus la dispoziție biblioteca lor de istorie japoneză și m-au ajutat în alcătuirea capitolelor referitoare la ceremonia niponă a ceaiului. În mod similar, îi aduc mulțumiri și Elizabethei Young, de sfaturile căreia am beneficiat în redactarea celor consacrate istoriei Chinei.

O carte ca cea de față se sprijină în mare măsură pe materialul documentar disponibil și, în acest sens, îmi exprim deosebita gratitudine față de UCLA Research Library; am petrecut multe zile plăcute cutreierând prin colecțiile unice ale acestei biblioteci.

Părinților mei, Laure e și Stanley Greene, li se cuvin infinitele mele mulțumiri pentru răbdarea și sprijinul lor.

Nu trebuie să uit nici mulțumirile pe care le datorez motanului meu Boris, care mi-a ținut companie de-a lungul nesfârșitelor zile petrecute la masa de scris.

Î

În sfârșit, acelor cunoscuți ai mei care au utilizat cu atâta abilitate jocurile puterii împotriva mea, ca să mă manipuleze, tortureze și îndurereze de-a lungul anilor – nu le port nicio ranchiună, ci le mulțumesc pentru că mi-au inspirat cartea de față.

Robert Greene

Aș vrea să adaug mulțumirile noastre adresate lui Susan Petersen și Barbarei Grossman, editorii noștri de la Penguin, pentru că au crezut în această carte; lui Molly Stern, editor, care a coordonat editarea cărții la Viking Penguin; Sophiei Murer, pentru noua formă grafică; lui David Frankel, pentru editarea textului; lui Roni Axelrod, Barbarei Campo, Jaye Zimet, Joe Fagle, Radha Pancham, Marie Timell, Michael Fragnito și Eng-San Kho.

Robert Greene

Joost Elffers

PREFAȚĂ

În general, sentimentul că nu avem niciun fel de putere asupra semenilor noștri și că evenimentele ne scapă de sub control ni se pare tuturor greu de suportat – când ne simțim neputincioși, ne simțim și nefericiți. Nu există om care să dorească mai puțină

putere, toți vor mai multă. În lumea de astăzi, însă, setea de putere nu face impresie bună și este riscant să-ți dezvălui planurile de a cuceri o poziție de forță. Trebuie să părem onești și cumsecade. Prin urmare, e nevoie să fim abili – simpatici, dar vicleni, democratici, dar fără scrupule.

Acest permanent joc de duplicități seamănă cel mai bine cu dinamica puterii din viesparul de urzeli de la vechile curți nobiliare.

Așa cum știm, de-a lungul veacurilor, orice curte a gravitat în jurul unui centru de putere – rege, regină, împărat, conducător. Curtenii care se înghesuiau pe lângă suzeran se aflau de fapt într-o situație extrem de delicată: trebuiau să-și slujească stăpânul, dar dacă se gudurau cu prea mult zel sau dacă se vedea prea limpede că

umblau după favoruri, ceilalți rivali ar fi băgat de seamă de îndată și ar fi trecut la acțiune, coalizându-se împotriva lor. Prin urmare, tentativele de câștigare a bunăvoinței stăpânului trebuiau să fie subtile. Până și cei mai iscusiți aveau nevoie să se ferească de concurența altora care nu se gândeau decât să-i înlăture.

În afară de aceasta, curtea se presupunea că reprezintă culmea civilizației și a rafinamentului. Manevrele violente sau prea evidente erau privite cu ostilitate. Curtenii urzeau pe tăcute și în mare taină împotriva acelora dintre ei care dovedeau prea multă

nerăbdare sau foloseau forța. Iată dilema curteanului: în timp ce își păstra imaginea de campion al eleganței, se preocupa fără încetare de mijloacele prin care să-și întreacă și să-și zdrobească oponenții în chipul cel mai subtil cu putință. Cu timpul, acești ași ai iscusinței învățau să-și atingă scopurile înaintând mai degrabă oblic și prin mișcări indirecte. Dacă își înjunghia pe la spate adversarul, mâna ucigașă se ascundea într-o mănușă de catifea, iar dușmănia își Î

punea pe față masca celui mai blând surâs. În loc să utilizeze arma constrângerii sau a trădării manifeste, curteanul desăvârșit își deschidea drum recurgând la arsenalul seducției, farmecului, înșelătoriei și a strategiei perfide, plănuind întotdeauna totul cu câteva „mutări” înainte. Viața la curte era un joc de șah neîntrerupt, necesitând o vigilență mereu trează și o gândire tactică prospectivă

foarte flexibilă – un război care nu renunța la aparența de civilizație.

Astăzi ne vedem confruntați cu un paradox foarte asemănător cu cel al curteanului de altădată. Totul trebuie să pară civilizat, decent, democratic și cinstit. Numai că dacă respectăm aceste reguli cu prea multă strictețe, dacă ne luăm doar după litera lor, riscăm să

ne trezim călcați în picioare de alții mai puțin naivi decât noi. Așa după cum scria marele diplomat și curtean florentin Niccolò Machiavelli, „Omul care încearcă să fie bun în orice împrejurare va ajunge negreșit la ruină, copleșit de puzderia celor care nu sunt buni”. Curtea se considera expresia cea mai înaltă a rafinamentului, dar sub poleiala aceasta fierbea cazanul patimilor întunecate –

lăcomia, invidia, desfrâul și ura – la foc mic și cu capac. La fel, lumea noastră de azi își imaginează că este clădită pe ideea de onestitate și totuși în noi mocnesc aceleași emoții urâte dintotdeauna – omul nu se schimbă. Jocul este mereu același. Pe de o parte, trebuie păstrate aparențele, dar pe de altă parte, dacă nu ești naiv, înveți repede să fii prudent și să urmezi sfatul lui Napoleon: pe mâna de fier trebuie pusă mănușa de catifea. Dacă, asemenea curteanului de odinioară, ajungi să stăpânești arta manevrei indirecte, dacă înveți să seduci, să încânți, să minți și să-ți scoți din joc rivalii, vei cuceri culmile puterii. Vei face oamenii să se supună voinței tale, fără ca măcar să-și dea seama de ceea ce faci, iar dacă nu își dau seama, nu riști nici să-ți atragi resentimentele, nici să întâmpini rezistența lor.

Curțile sunt, în mod indiscutabil, sălașuri ale politeții și buneicreșteri; dacă nu ar fi așa, s-ar putea spune că sunt sălașul crimei șidezolării. Aceiași oameni care acum își zâmbesc și se îmbrățișează, s-arrepezi unii la ceilalți să se înjunghie, dacă bunele maniere nu le-arinterzice acest lucru.

Lordul Chesterfield, 1694 – 1773

În ochii unora, ideea de a se implica în mod conștient în

p

asemenea jocuri de putere, oricât de „indirecte” ar fi ele, pare să

aibă conotații malefice, asociale, de rămășiță dintr-un trecut depășit.

Ei cred că pot ieși din horă adoptând un comportament care nu are nimic de-a face cu puterea. Trebuie să te ferești de acest gen de oameni, pentru că, adeseori, chiar în timp ce își afirmă sus și tare principiile, pun în practică tocmai regulile jocului pe care îl înfierează. Se folosesc de strategii care disimulează cu abilitate natura manipulării. De exemplu, se vor lăuda cu slăbiciunile și cu vulnerabilitatea lor de parcă acestea ar fi niște virtuți. Numai că

vulnerabilitatea autentică, în afară de cazul când este utilizată cu rea-credință, nu face paradă de precaritatea ei, ca să atragă simpatie sau respect. Pe de altă parte, etalarea propriei slăbiciuni constituie, în realitate, o strategie foarte eficace și foarte subtil-înșelătoare (vezi Legea 22, Tactica de capitulare).

O altă strategie a așa-zisului neimplicat este să revendice o deplină egalitate, sub toate aspectele. Toți oamenii trebuie să se bucure de același tratament, indiferent de statutul lor social sau de forța lor personală. Dar dacă încerci să rămâi necontaminat de elementul „putere” și vrei să ai față de toți, aceeași atitudine corectă, nu vei întârzia să constați că, în mod evident, unii au rezultate mai bune decât alții. A-ți trata semenii ca și cum ar fi egali înseamnă a ignora diferențele dintre ei, ridicându-i pe cei mai puțin valoroși la nivelul unei aprecieri pe care nu o merită și, în același timp, nedreptățindu-i pe cei ce depășesc media. Mulți dintre adepții unui atare comportament îl aplică, de fapt, ca pe o strategie a puterii, arogându-și dreptul de a redistribui recompensele după