Celor care, cu iubire, m-au adus pe lume: vă mulțumesc!

Și celor care au obosit: sunteți iubiți.

1

Se întoarce în noaptea de dinaintea ultimei mele zile de școală.

Chiar și cu ochii închiși, îi simt prezența în încăpere. Așa se-ntâmplă de fiecare dată.

— Natalie, trezește-te! șoptește ea, știind că sunt deja trează – mă

trezesc și dacă bâzâie o muscă pe hol –, la fel de bine cum știe că Saint-Bernardul care bălește și sforăie lățit ca un covoraș la picioarele patului meu, câinele „de pază” pe care mi l-au luat mama și tata ca să mă ajute să dorm mai bine, va continua să bălească și să sforăie pe durata întregii conversații.

Deschid ochii în beznă, dau cuverturile la o parte și mă ridic în capul oaselor. Greierii cântă de cealaltă parte a ferestrei și lumina albăstruie a lunii străbate frunzișul și cade pe covor.

Și iat-o, așezată în balansoarul din colț, ca de fiecare dată când vine să mă viziteze, încă de când eram copil. Noaptea îi ascunde trăsăturile bătrâne, iar părul des, negru, încărunțit, îi cade despletit pe umeri.

Poartă aceleași haine cenușii ca întotdeauna și, deși au trecut aproape trei ani, nu pare mai în vârstă decât ultima dată când am văzut-o sau la prima noastră întâlnire. Ba chiar mi se pare că a întinerit puțin. Asta probabil pentru că eu am mai crescut, iar ridurile și petele provocate de bătrânețe nu mă mai sperie la fel de tare ca odinioară.

Mă gândesc să țip și să apăs pe întrerupătorul veiozei de la căpătâiul patului, să fac unul dintre gesturile care după cum m-au învățat cei optsprezece ani ai mei, i-ar face pe Ei să dispară, numai ca s-o pedepsesc pentru că m-a părăsit atâta vreme, pentru că m-a făcut să cred că a plecat de tot.

Dar în ciuda amărăciunii mele, nu vreau să dispară, așa că rămân nemișcată.

— Drăguț din partea ta c-ai trecut pe la mine, șoptesc eu.

Vorbitul îmi provoacă o durere în gât, de parcă acesta nu s-ar fi trezit odată cu mine. Ochii, care încă mi se obișnuiesc cu întunericul, deslușesc treptat amănuntele feței ei ridate, liniile care-i încadrează gura, ridurile din colțurile ochilor ei întunecați.

— Unde-ai fost?

— Chiar aici, spune ea.

E unul dintre răspunsurile enigmatice care-i sunt caracteristice.

— Au trecut aproape trei ani.

— Nu și pentru mine.

Din nou – pentru a mia oară – examinez șalul zdrențuit și rochia jerpelită care atârnă pe trupul ei osos.

— Nu, zic eu, tu ești în afara timpului, nu?

Ea ridică din umărul drept.

— Astea-s cuvintele tale, nu ale mele. Au mai venit și alții să te vadă?

Mă frec la ochi, trăgând de timp. Mi-e rușine să recunosc că n-a venit nimeni și că știu precis de ce. Deși vreau să fiu supărată pe ea fiindcă m-a abandonat, de fapt e vina mea că n-am mai văzut-o vreme de trei ani. Eu am făcut-o să dispară. Dar nu contează dacă recunosc sau nu; ea oricum știe deja totul. Ca pentru a mi-o demonstra, spune:

— Cred că Gus a tras un pârț flocos.

Mă aplec peste marginea patului și privesc câinele cel flocos. Limba îi atârnă afară până și în somn, iar nasul, care îi curge în permanență, adulmecă preocupat. Începe să-și agite o labă din spate, probabil visând ceva. Și mirosul groaznic la care tocmai s-a referit ea mă izbește din plin.

Îmi acopăr nasul cu brațul.

— Îh, Gus! Ești un monstru și te iubesc și ești absolut scârbos.

Aștept să se împrăștie grosul putorii înainte să-i răspund la întrebare.

— N-au mai venit. S-au dus cu toții. Doctorița Langdon a spus că

terapia EMDR a avut efect. A spus că de-asta n-ați mai venit niciunul.

S-ar părea că toate traumele mele au fost soluționate. Sunt o norocoasă!

Sau cel puțin așa eram până acum cinci secunde.

EMDR: desensibilizare și reprocesare prin mișcări oculare. E un tip de psihoterapie folosit în tratarea efectelor stresului posttraumatic și, în cazul meu, ca s-o facă să dispară pe femeia din fața mea și pe ceilalți ca ea care au mai apărut de-a lungul anilor lângă patul meu.

Ea cade pe gânduri un moment.

— Știi, abia acum o clipă – o clipă pentru mine și trei ani pentru tine

– ți-am spus ceva despre doctorița Langdon. I-ai transmis?

Continui s-o privesc cu severitate.

— Îți amintești ce ți-am zis, Natalie? insistă ea.

Dau din cap o singură dată.

— Ai spus că o să moară într-un incendiu.

— Și?

— Și e încă în viață, o informez eu. Mi-a propus să încerc să iau Ativan, deși mama, firește, n-a fost de acord. După părerea ei, nu e vorba decât de o perioadă stresantă prin care trec toți adolescenții.

Dumnezeu – numele secret pe care i l-am dat cu ani în urmă, deși ea insistă să-i spun Bunica – râde și-și privește mâinile zbârcite împreunate în poală.

— Habar n-ai, fetițo.

— Ai fost și tu de vârsta mea? o întreb.

Sprâncenele dese se arcuiesc deasupra ochilor ei negri, încețoșați.

— Da, spune ea încet.

— Și era stresant?