Deși aud scrâșnetul și bufnetul și chiar și icnetul scurt de dincolo de parbriz…
Deși aud portiera dată în lături și un gâfâit disperat.
Și la sfârșit, ultimul lucru pe care-l aud, vocea mamei mele.
— Nu-i nimeni aici. Jur c-am văzut o fată. Nu-i nimeni aici. Ea…
Și atunci dispar și în locul meu se naște o lume.
33
A fost odată o fată care s-a îndrăgostit de o nălucă. Atunci când privea prin el, vedea lumea așa cum ar fi trebuit să fie: caldă, abundentă, împovărată de viață și vibrând de tandrețe. Prin trupul băiatului vedea pânza timpului, ca și cum toate clipele – trecute sau viitoare, bune sau rele – se aliaseră ca să spună povestea lor de dragoste.
Îl iubea atât de tare pe băiatul-nălucă, încât credea că această iubire ar fi putut fi de-ajuns ca să repare tot ce era frânt. În ea. În el. În întreaga lume.
Și pentru că îl iubea astfel, a înțeles în cele din urmă cât era de iubită.
Știa c-ar fi făcut orice pentru băiatul-nălucă. S-ar fi înfășurat în jurul lui ca să-l protejeze. Ar fi sorbit tot întunericul din el și ar fi revărsat asupra lui toată lumina din ea. Ar fi reclădit întreaga lume pentru el.
Într-o bună zi, o voce i-a grăit de sus. Poate a fost o șoaptă discretă, purtată până la ea de un vânt blând. Unii spun că a fost bubuitul tunetului sau trosnetul firelor de iarbă vara. Alții o descriu ca fiind delicată ca bătaia aripilor unui fluture de noapte.
— Copila mea, a spus vocea. Sunt Eu, Dragostea, făuritoarea lumilor. Dacă vrei ca băiatul-nălucă să trăiască din nou, vino cu el în noaptea asta sub razele lunii și voi trimite Moartea la tine, ca să-ți dai viața în schimbul vieții lui.
Fata îl iubea atât de mult pe băiatul-nălucă, încât n-a avut decât o foarte mică șovăială. Când iubești, sunt puține lucruri de care te temi. Iar când ești iubit, nu ai a te teme de nimic. Așa că în noaptea aceea, fata și-a dus iubitul-nălucă în valea luminată de lună și a găsit cuțitul Morții așteptând-o. Era straniu că Moartea nu o urmărea, nu venise s-o ia și nici n-o înghițise cu totul.
În schimb, fata stătea scăldată în lumina stelelor, cu iarba mângâindu-i gleznele tandru, ca o răsuflare, simțind sub picioare bătaia blândă a inimii lumii și auzind cântecul de leagăn al greierilor. S-a uitat în ochii băiatului-nălucă și blândețea zâmbetului lui i-a umplut inima atât de brusc, încât a simțit-o că se frânge și și-a îndreptat cuțitul către piept.
Atunci cerurile s-au despicat.
Stelele au căzut ca o ploaie argintie.
Lumea s-a oprit în loc. Universul și-a ținut răsuflarea.
Vocea a răsunat din nou:
— Oprește-te! Pune jos cuțitul Morții! Ți-am văzut în suflet și știu că, de dragul meu, n-ai cruța nimic. Îmi cunoști fața. Recunoști iubirea ce ți-o port la fel de bine cum știi că-l iubești pe băiatul-nălucă. Știi ce ai face pentru el și înțelegi că pentru tine, preaiubita mea, voi drege întreaga lume.
Apoi lumina lunii a căzut și ea din ceruri, ca o perdea de un alb strălucitor care a curățat întreaga vale, lăsând lumea cufundată într-un întuneric perfect și într-o tăcere netulburată, așa cum fusese la începuturi, înaintea a toate. Și în întuneric, fata a căzut într-un somn fără
vise.
Când s-a trezit, soarele tocmai răsărea. Păsările cântau. Nu-și amintea nimic, nici noaptea trecută, nici nopțile de dinainte.
Era cea dintâi zi a vieții ei și când a privit povârnișul văii, a văzut un băiat care se uita la ea. I s-a părut cunoscut și totuși necunoscut, ca o persoană întrezărită vag, într-un vis.
— Mi-a fost dor de tine, s-a pomenit ea strigându-i, deși cum era posibil să-ți fie dor de cineva pe care nu-l cunoști?
A simțit pe dată în piept o durere ca o explozie imensă.
— Zi de zi, i-a răspuns el tandru. Tot timpul.
Și s-a apropiat de ea cu lumina dimineții strălucindu-i pe obraz. În păr și în ochi.
Document Outline
bookmark4
bookmark6
bookmark11
bookmark12
bookmark14
bookmark15
bookmark16
bookmark20
bookmark21
bookmark22
bookmark23
