Asta mi-a zis și Beau după ce mi-a povestit că și el vedea cele două
versiuni ale orașului Union.
— Ce vrei? întreb cuprinsă de disperare. Nu l-am putut salva pe Matt. Nu mi-ai spus că era vorba de el și nu l-am putut salva. Trăiește numai cu ajutorul aparatelor.
Ochii ei întunecați – ochii mei întunecați – se abat către podea.
— Știu, spune ea. Dar n-am venit să-l salvez pe Matt.
— Atunci pe cine?
— Ce vrei să afli, de fapt, Natalie? Pune-mi întrebarea care te frământă.
Cuvintele mi se rostogolesc de pe buze, deși sunt din ce în ce mai puțin sigură că vreau să aflu răspunsul:
— De ce există două lumi, a mea și a lui Beau?
— Nu există două lumi, spune ea simplu.
— Ce vrei să spui?
— Aluneci în timp, Natalie, văzând celelalte momente din spațiul pe care-l ocupi fizic. Te miști înainte hipnopompic și înapoi hipnagogic.
— Alice a înțeles deja care-i treaba cu deplasarea în timp, spun eu nerăbdătoare. Nu înțeleg însă…
Șovăi, adunându-mi curajul să rostesc cuvintele cu voce tare:
— …de ce există o cruce cu numele lui Beau în același loc unde e o piatră memorială pentru mine?
Bunica trage aer în piept.
— O draga mea! Te cunosc mai bine ca oricine. Știu când minți.
Înțelegi de ce, dar nu vrei să recunoști.
— Nu se poate ca în viitor să devin atât de enervantă!
— Tinerii întotdeauna cred că bătrânii sunt enervanți, spune ea. Dar nouă nu ne pasă, fiindcă suntem de părere că ei sunt cei enervanți.
— Încetează, spun eu. Zi-mi ce se petrece.
— Beau a murit, Natalie. Ăsta-i adevărul. Dacă privești timpul ca pe o linie dreaptă – fără devieri, fără repetiții, rescrieri sau găuri de vierme
–, tatăl lui Beau a cotit la stânga când venea o altă mașină. El era beat, iar mama noastră adormise la volan. El a văzut-o și a accelerat ca s-o evite.
Ea s-a trezit și a smucit volanul spre stânga, dar niciunul dintre ei n-a fost suficient de rapid. Mașinile au intrat în coliziune pe partea pasagerului. Tu ai supraviețuit și un băiat de cinci ani pe nume Beau Wilkes a murit.
Lacrimi grele îmi curg pe obraji.
— Minți, scâncesc eu cu mâna la gură. Are un viitor. L-am văzut.
Am fost acolo!
Acasă, în casa noastră cu glicine. Cu un leagăn pentru bebeluși.
— Nu mint, spune ea încet…
— Atunci de ce pot să-l ating? strig eu. De ce e scris și numele meu pe piatra memorială?
— Pentru că nu e tot adevărul, spune ea privind din nou în podea.
Când vine vorba despre timp, uneori apar revizuiri. Găuri de vierme.
Cred că lumea lui Beau există pentru tine fiindcă ai puterea să schimbi lucrurile.
— Ce lucruri? Despre ce vorbești?
— Moartea lui Beau e în trecut, explică ea. S-a întâmplat. Dar când te-ai desprins din locul tău în timp, timpul s-a sfâșiat declanșând aceste alunecări. Și când eram de vârsta ta, l-am cunoscut pe Beau Wilkes, cu toate că murise de ani buni. Am descoperit ceea ce credeam că era o altă
lume și m-am îndrăgostit de băiatul care trăia în ea și toată viața mea s-a schimbat. Voiam să-mi petrec fiecare zi în compania lui, mai mult decât îmi doream să fug sau să mă ascund de ceea ce se întâmpla. Dragostea pentru el m-a schimbat. Și apoi am descoperit…
Se oprește strângând din buze.
— Ei, același lucru pe care l-ai descoperit și tu: o cruce cu numele lui pe ea și cu data accidentului nostru. Am continuat să forțez bariera dintre lumile noastre încercând s-o străpung și să găsesc o explicație.
Toată vara mi-a fost din ce în ce mai greu să pătrund în lumea lui Beau, dar am rămas acolo, îngenuncheată în noroi, până când am reușit să
alunec din nou prin timp. Când am reușit, m-am trezit privind numele meu, nu pe al lui Beau. Nu era nicio dată, dar nu conta. Am știut pe loc, la fel ca tine, că, într-un fel, muriserăm amândoi în noaptea aceea. Am căutat și-am găsit un articol de ziar despre noaptea aceea, despre
