îndurată. Că dacă vei trăi, viața ta va fi plină de tot atâta iubire cât întuneric și că pentru fiecare clipă de suferință vei avea parte de una de bucurie. Singurul lucru pe care nu-l vei mai simți e ceea ce simți acum pentru Beau, dar asta nu-ți va face viața mai puțin demnă de-a fi trăită.
Însă o viață demnă de trăit nu e un factor când vine vorba să ne simțim vii sau iubiți. Ai de ales între a te bucura de darul imposibil și lipsit de garanții care e viața și a îl oferi altcuiva. Te poți folosi de iubirea ta ca să
refaci lumea. Fie că i-o oferi lui Beau sau o păstrezi, lumea va continua să fie cumplită și frumoasă în același timp, Natalie.
M-am temut atât de tare de acele lucruri teribile, de faptul că totul se va destrăma înainte să aflu cine sunt sau înainte să-mi fi găsit locul.
Dar sunt aici, la capătul timpului, privindu-mă, și ea n-a fost niciodată
cu adevărat singură. Simt un soi de ușurare dureroasă văzând o versiune a mea care deja a trăit și aflând că toate spaimele mele nu s-au îndeplinit. Încă mai vreau să experimentez totul eu însămi, să ajung la finalul lumii mele și să dispar în tăcere, dar, de fapt, n-am de ales cu adevărat. Nu știu sigur ce se va întâmpla când voi reveni în noaptea accidentului, dar știu că mă voi întoarce acolo. Nu pentru că pe Beau îl așteaptă un viitor frumos sau pentru că al meu e neînsemnat, ci pentru că a iubi înseamnă a dărui lumea, iar a fi iubit înseamnă a avea întreaga lume de oferit.
— Cât timp mai am? întreb.
— Ore, răspunde ea. Minute. Nu știu, Natalie. Nu prea mult.
— Mi-e frică.
Ea mă îmbrățișează și-mi îndepărtează părul de pe obraz așa cum a făcut mama de un milion de ori. Mama! Ultimul lucru pe care l-am spus a fost: „Eu n-am mamă!” Sunt atâta lucruri pe care ar trebui să le fac.
Să-mi văd părinții, pe Jack și pe Coco. Să îi spun mamei să nu mai lase vinovăția s-o apese și să-i promit c-o să îndrept totul. Să îmi iau rămas-bun de la Megan și să-i spun cât o iubesc. Să îi alin pe părinții lui Matt, care-și vor primi fiul înapoi dacă o să reușesc. Să-i mulțumesc lui Rachel pentru felul ei brutal de-a mă iubi, suficient de brutal cât să mă urască
pentru că o lăsam în urmă.
Și să-l îmbrățișez pe Beau. Să mă asigur că înțelege cât de mult îl iubesc. Că știe cât de bun și blând și tandru este. Cum îi face pe oameni să se simtă iubiți și în siguranță și cât de luminoasă e lumea datorită
lucrurilor pe care le are de oferit. Ce om bun e și ce viață merită, în ciuda celei de care a avut parte până acum.
Dar n-am timp să spun aceste ultime cuvinte. Nu pot să risc. E
singura mea șansă. N-o să am prilejul să-i spun că dacă aș fi avut de ales, l-aș fi iubit până-n clipa morții mele.
Cred că chiar îl voi iubi până în clipa morții mele. Trebuie să cred că
lumea va prelua lucrurile de unde le-am lăsat eu. Trebuie să cred că, indiferent dacă voi fi sau nu la sfârșitul lumii alături de Beau, iubirea e mai mare decât moartea.
— Și mie mi-e frică, îmi șoptește Bunica la ureche. Dar suntem curajoase, fata mea.
Râsul mi se îneacă în lacrimi. Mai am câteva minute până când o să
mor și râd. Deodată izbucnesc în hohote isterice și Bunica râde și ea și ne legănăm amândouă pe podeaua dormitorului, cu lacrimi de râs șiroindu-ne pe obraji și cu mucii curgându-ne.
Ea își recapătă prima calmul, scrâșnind din dinți, zâmbind cu hotărâre și dând din cap spre mine.
— Poți să faci asta. Știu. Am fost mamă purtătoare de două ori pentru Jack și pentru soțul lui.
Când mă vede surprinsă, îmi face dramatic cu ochiul:
— Putem orice.
Încuviințez din cap pentru că nu pot vorbi. Sunt nespus de serioasă
acum, dar inima îmi e ușoară ca un balon, ca și cum, odată alegerea
făcută, povara spaimei ar fi dispărut, lăsând în loc numai lumină și căldură, un dar pentru băiatul pe care-l iubesc. Mă ridic și Bunica se ridică și ea și mă cuprinde într-o îmbrățișare strivitoare. Se retrage, dar mă apucă de brațe cu o forță surprinzătoare:
— Datorită ție, o lume nouă se va naște.
Îmi dă drumul și eu pornesc spre ușa dressingului, îmi pun palmele pe cadrul ei și mă opresc. Privesc înapoi și o văd stând dreaptă, cu mâinile împreunate în față și capul sus.
— Bunico, zic eu.
— Da, iubito, spune ea.
— Crezi… adică e posibil… să existe Dumnezeu?
Ea arborează acel zâmbet pe care mi-l amintesc din copilărie, cel misterios, care-i luminează ochii.
— Fetițo, cum crezi c-ar fi posibile toate astea dacă n-ar exista ceva care să vrea ca lucrurile astea să existe? Cineva a făcut o gaură în timp deasupra patului nostru pentru ca tu, norocoasă mică, să știi ce înseamnă să iubești. Cineva a smuls un copac din rădăcini și ne-a dat voie să ne uităm în jos și să decidem să cădem.
— Crezi că Dumnezeu mă iubește ca tine?
— Cred că El sau Ea sau Acela ne iubește așa cum îl iubim noi pe Beau. Cred că Dumnezeu ne iubește al naibii de tare, Natalie Cleary.
Ochii mi se împăienjenesc de lacrimi. Încuviințez, apoi mă întorc, intru în dressingul meu pentru ultima dată, mă strecor pe fereastră, sar în mlaștina albastră-verzuie a curții mele și urc în mașină. Înainte să
demarez văd silueta Bunicii în dressing, învăluită în lumină. Se apleacă
pe fereastră și-mi strigă tare și clar:
