eu asta am vrut să fac și pentru că tu poți să alegi.
— N-am de ales, izbucnesc eu. Știi că n-am de ales. Practic m-ai crescut pentru asta. Ți-ai petrecut ani băgându-mi asta în cap. M-ai învățat că a iubi înseamnă să mori.
— O, iubito! N-ai înțeles! Nu ți-am spus poveștile astea doar ca să te răzgândești. Ți le-am spus pentru că îmi amintesc ce rău m-a durut să nu pot vedea adevărul, să trăiesc cu senzația că întunericul mă va înghiți.
Ce e dragostea, dacă nu a pune pe altcineva mai presus de tine? Mama noastră biologică ne-a dat spre adopție pentru că spera că vom avea o viață mai bună departe de ea. Părinții noștri nu ne-au povestit despre accidentul de mașină pentru că mama a suferit ani în șir de stres posttraumatic. S-a chinuit din greu să-și gestioneze durerea, dar ne-a și protejat de ea. Dragostea nu înseamnă decât să pui pe altcineva mai presus de tine. Nu te-am învățat asta ca să-l salvezi pe Beau. Ți-am spus-o ca să înțelegi că toată lumea asta a fost făcută pentru tine, că se
încălzește când zâmbești și suferă când suferi. Ți-am spus-o ca să nu-ți mai fie frică.
— Dacă-i adevărat, atunci trebuie să existe o altă cale, mă răstesc eu.
Cum poți să-mi spui că lumea mă iubește și imediat apoi să-mi ceri să
mor? Vreau să știu! Vreau cunoașterea asta secretă care te face atât de sigură că ai dreptate, încât ești dispusă să-mi ceri să mă întorc în trecutul meu și să mă întind pe drum în fața mașinii mele ca să-mi ucid sinele copil. Pentru că nu accept! Trebuie să existe altă cale!
— De ce? mi-o întoarce Bunica. Ai avut dovezi că există exact două
prezenturi. Eu am văzut dovada că Beau a murit în noaptea aceea în lumea noastră. Beau a găsit dovezi că în lumea lui tu nu exiști. Ți-ai văzut piatra memorială în același loc ca a lui. De ce ar trebui să existe o altă cale?
— Pentru că se întâmplă asta, țip eu. Așa ceva nu se întâmplă în fiecare zi, Bunico, sau cel puțin nu oricui. Trebuie să existe un motiv mai bun pentru care pot schimba lucrurile. De ce eu și Beau, dintre toți oamenii din lume? De ce căpătăm o a doua șansă? Ce ne face așa speciali?
— Poate nimic, spune Bunica. Poate norocul. Sau poate cineva crede că alegerea asta este un dar pe care îl vei aprecia.
— Sau poate pentru că lumea ar fi mai bună cu noi doi în ea, o contrazic eu, pentru că e o lume bolnavă și când suntem împreună e mai puțin bolnavă. Poate pentru că suntem conectați sau ne potrivim sau suntem cuplul perfect și, dacă timpul e cu adevărat plat, poate că a văzut toate astea. Poate că, chiar dacă Beau a murit, timpul a văzut fiecare lume posibilă în care ne-am fi putut iubi și asta a fost aproape ca și cum ne-am fi iubit. Pentru că ne-am fi putut iubi oriunde, în orice lume, și poate putem schimba lucrurile tocmai pentru că între noi este ceva suficient de puternic ca să pătrundă în fiecare ramificație a timpului.
Poate că iubirea noastră nu putea muri, chiar când noi am murit. Ceva ne trage unul spre altul, Bunico. Ceva l-a readus din morți și l-a purtat până la mine. Chiar dacă mă întorc în noaptea accidentului și mor, de ce ar fi moartea și timpul mai puternice de data asta? Trebuie să însemne ceva. Trebuie să însemne că avem un viitor.
— Poate că există altă cale, Natalie. Dar n-o să-ți promit ceva ce nu-ți pot oferi.
Vocea-i e încordată și în ea se simte tremurul lacrimilor, o vibrație ca a unei pelicule de apă chiar înainte să se reverse peste buza paharului.
— N-o să-ți spun că vei avea un viitor alături de Beau pentru că nu am certitudinea asta. N-o să fi eu aia care să-ți spună că poți avea totul, indiferent cât de tare îmi doresc ca Beau să primească o șansă de-a trăi.
Vreau să cred în viitorul acesta, Natalie, dar nu cred. Spui că tu l-ai văzut? Ei bine, eu nu. Și chiar dacă reușești să creezi un viitor, cine poate garanta că vei fi chiar tu în el? Uită-te la noi! Suntem aceeași persoană, dar trăim vieți diferite. Dacă poți crea o lume cu tine și cu Beau, tot nu vei fi chiar tu, așa cum nu ești chiar eu.
Am senzația că mi-a pus o greutate pe piept.
— Atunci minte-mă, o implor. Pentru că o s-o fac oricum și vreau să-mi spui că totul va fi bine. Am nevoie să mă minți.
Gura i se arcuiește într-un surâs și lacrimile scapă și i se preling pe obraji.
— Nu-i o minciună, șoptește ea. Totul va fi bine.
Închid ochii strivindu-mi lacrimile între pleoape și poveștile Bunicii îmi străfulgeră prin minte ca un curent electric întrețesut prin viața mea, ca pânza Bunicii Păianjen și dârele de lumină ale lui Alice, călăuzindu-mă și învățându-mă tot ce știu despre dragoste. Dar țesătura este dureroasă, de parcă mi s-ar întinde prin vene, viața pe care vreau s-o trăiesc pulsând alături de cea pe care vreau să i-o ofer lui Beau. Lucrurile pe care vreau să i le aștern în fața ochilor, să i le pun în mâini și să i le cânt la ureche și toate locurile unde vreau să ajungă și miile de apusuri aurii pe veranda încălzită de soare.
— Am văzut, spun eu cu glas răgușit. Am văzut cum o să fie.
Cum ne-am fi potrivit, ce am fi construit între noi.
— Am fost acolo. Ce să fac cu asta?
— Draga mea copilă, spune Bunica, dându-mi la o parte din ochi o șuviță udă de lacrimi. Poate că eu n-am văzut asta, dar a fost întotdeauna în inima mea. Îți porți speranța cu tine până la sfârșit, așa cum fac și eu.
Îi cercetez chipul căutând să înțeleg ce vrea să spună și ea își apasă
palma pe buze și privește în podea. Când vorbește din nou, vocea ei e răgușită și aspră.
— Sunt pe moarte.
A fost un fel de scâncet și îi ia o secundă să-și regăsească glasul.
— Acum nu mai e vorba de mine. E vorba despre tine și despre ceea ce-ți dorești tu.
— Pe moarte? De ce? reușesc să întreb șoptit.
Ea închide ochii.
— N-o să-ți spun asta. Nu vreau să-ți stric surpriza sau să-ți produc vreo spaimă. Fiecare moare, scumpo, iar tu la optsprezece ani, știi deja asta.
— Și până și lui Isus i-a fost frică de moarte, îi reamintesc.
— Așa e.
— Nu poți să-mi spui nimic? Să-mi dai vreun indiciu?
Ea își împreunează mâinile ca să nu-i mai tremure.
— Pot să-ți spun că durerea pe care ți-o va provoca viața merită
