— O chema Bridget. Pe ishki a noastră o chema Bridget și ne-a iubit întotdeauna.
Bridget. Îi șoptesc numele de două ori, apoi îl adăpostesc în inima mea, alături de toți cei care sunt o parte din mine, toți oamenii pe care o versiune a mea i-a cunoscut deja și cei pe care, greu de crezut, o versiune a mea îi va întâlni într-o bună zi. Apoi iau mașina și mă îndrept spre intersecție și trag pentru ultima oară pe dreapta, cu fiecare părticică de piele înfiorându-mi-se. Dar, deși mi-e frică, nu intru în panică. Nu sunt amețită, în ciuda faptului că-mi simt pieptul și capul tot mai ușoare.
Stau, îmi spun în gând, stau până la sfârșit și la orice-o veni după el.
„Natalie, vreau să înțelegi ceva. Oricât de greu ți s-ar părea, nu trebuie să-ți fie frică să-ți urmezi calea. Mereu există noi lucruri de văzut și de simțit.”
32
Stau în mijlocul drumului, cu fața în direcția din care va veni mașina coșmarurilor mele, abătându-se scăpată de sub control dincolo de linia galbenă de demarcație. Deocamdată ploaia s-a domolit și noaptea e tăcută. De data asta, când mă gândesc la cântecul pe care l-a cântat Beau când ne-am întâlnit prima oară, mi-l amintesc – sau cel puțin o măsură – și iau timpul de mână, trimițându-l să se desfășoare înapoi prin mine, fără să am nevoie de mai mult de-o smucitură blândă.
Noaptea devine zi și ziua devine noapte în străfulgerări ca de stroboscop. Mașinile trec pe lângă mine de-o parte și de alta ca niște pete neclare de culoare, făcând părul să-mi biciuie obrazul și scuturându-mi hainele până se usucă.
Nu știu cum îmi voi da seama că a sosit momentul, dar cred că voi ști.
Urmăresc câteva accidente în revers, până când zăresc o pată
cafenie în pârâu, o grămadă de metal strivit despăturindu-se la loc și urcând din nou pe drum, apoi depărtându-se de o camionetă neagră. O
las să treacă pe lângă mine, apoi nu mă mai concentrez asupra cântecului lui Beau și asupra roții timpului, ci las lumea să-și intre în ritmul firesc.
Nu văd nici mașina tatălui lui Beau, nici pe cea a mamei, dar un fior mi se furișează de-a lungul șirii spinării anunțându-mă – așa cum Bunica trebuie să fi știut când i-am spus despre Închiderea mea care se apropie – că este aceeași noapte. Simt cum însuși aerul nocturn e încărcat de așteptare, ca și cum pădurea tăcută și greierii amuțiți, presiunea atmosferică, norii fugari și stâncile străvechi și-ar ține răsuflarea, pregătindu-se să mă jelească.
La capătul tuturor acestor întâmplări, la sfârșitul lumii, stau pe o linie galbenă trasată cu vopsea și privesc cerul nopții, cercetând stelele.
— Ești acolo? șoptesc.
Nu simt nimic, doar răsuflarea caldă pe care noaptea și-o ține de când a apus Soarele, lumina blândă a Lunii, bubuitul îndepărtat ca o bătaie de inimă al Tunetului, limbile Focului și străfulgerarea Curcubeului și, deși niciuna dintre acestea nu este fața tatălui meu sau vocea mamei mele, știu cu certitudine că sunt copilul cuiva și sunt
iubită. Iar când farurile se ivesc de după curbă, în depărtare, știu că asta e de-ajuns.
Știu că e de-ajuns în timp ce privesc peste umăr și văd camioneta hurducăind din direcția opusă, descriind zig-zaguri nebunești între marginea șoselei și linia care desparte cele două sensuri.
Știu că e de-ajuns când înfrunt lumina orbitoare a farurilor ca să mă
uit în interiorul mașinii maronii și apoi pășesc în mijlocul benzii. Pentru că m-am regăsit în poveștile Bunicii și în inimile celor care m-au iubit.
Pășesc către sfârșit, îndreptându-mă către accidentul meu. În jur timpul se cutremură. Mi se împotrivește precum curentul unui râu, încercând să mă tragă înapoi în lumea mea. Găsesc o piatră pe drum și o iau în mână. Nu mai e foarte mult până să fiu smulsă de-aici, în mod cert nu suficient cât să pot să repet încercarea în cazul unui eșec. Am o singură șansă să fac o schimbare, așa că îmi înfig călcâiele în asfalt la fiecare pas și continui să avansez. Într-un fel, devin acea masă întunecată
și misterioasă din visele mele, înaintând către mine însămi.
Mă gândesc la albastrul plin de posibilități în care a căzut tata din povestea Bunicii. Și asta poate fi înspăimântător. Trebuie să cred în orice se afla în albastrul acela, să cred că în mâzga lui primordială se află un alt Beau, o altă Natalie, o altă vară care conține întregul timp, un timp când încetăm să ne întrebăm cine suntem și ne lăsăm savurați cu nesaț
de lume. Și, dacă de cealaltă parte nu există nici o altă Natalie, trebuie să
cred măcar cu persoana pe care o iubesc va avea o viață lungă și extraordinară. Lacrimile încep să-mi curgă. Iuțesc pasul.
La revedere. Soare! Noapte bună, Lună! Mulțumesc, Tunetule! Te iubesc, Focule! Adio, Curcubeule!
Și ție, mamă, care m-ai mângâiat când mă trezeam noaptea din coșmaruri, leoarcă de sudoare.
Și ție, tată, care m-ai luat pe după gât pe terasă, în timp ce priveai ceața, și mi-ai spus că vei fi întotdeauna gata să mă asculți.
Și ție, Matt, ai fost primul care m-a iubit.
Și ție, Megan, care m-ai iubit cel mai bine.
Și ție, Rachel, care m-ai iubit cu patimă.
Și ție, Bridget, care m-ai iubit dezinteresat.
Și ție, Beau, Beau Wilkes, care m-ai iubit până la sfârșit.
Mă opresc și luminile se năpustesc asupra mea. Se măresc. Sunt din ce în ce mai strălucitoare, până când devin un lac de un albastru limpede. O lume nouă, frumoasă, proaspăt desprinsă, la vederea căreia voi muri. Preț de un moment îmi imaginez silueta întunecată a unei bătrâne aduse de spate, zâmbind și ridicându-și mâna zbârcită. A fost acolo. Bunica pe care o cunosc eu a spus că n-a văzut viitorul meu și-al lui Beau, dar a fost acolo. A stat pe verandă și s-a uitat înăuntru prin fereastra casei noastre. Și poate că venise acolo ca să privească un trecut alături de Beau pe care îl pierduse deja, în timp ce eu stăteam acolo privind viitorul lui fără mine, alături de altcineva. Dar poate, poate totuși ea, acea versiune bătrână și cocoșată a mea, se întorsese acasă de la băcănie. Poate poposise pe veranda pe care soțul ei i-o construise, ostenită de greutatea sacoșei cu bere și cereale, când i se păruse că vede ceva familiar prin fereastră. Poate se oprise simțind un tremur în măruntaie fiindcă, pentru o clipă, ar fi putut jura că se văzuse pe sine, cu șaizeci de ani mai tânără, stând în sufragerie cu brațele în jurul iubirii vieții ei. Poate își ridicase mâna ca să spună „Sunt aici, după atâta vreme, încă mai sunt aici.”
Intenționasem să arunc piatra din mână pe capota mașinii, dar mi-e greu să mai văd. Timpul mă asaltează cu sălbăticie și mă lupt cu fiecare răsuflare să rămân aici.
Acum momentul ăsta e tot ce mi-a mai rămas din viață, nu mai am trecut și viitor. Acum a sosit clipa în care trebuie să aleg cum să trăiesc și acest acum se năruiește cu repeziciune. Las piatra să cadă și ridic brațele deasupra capului. „Sunt aici”, îmi spun. Poate asta va fi suficient ca să
anuleze totul, dar dacă nu… dacă nu, simt o tristețe împletită cu fericire.
— SUNT AICI.
Luminile devin tot mai mari. Apoi mă înghit, mă cuprind în brațele lor infinite și nu simt nimic.
Nimic, doar o căldură blândă.
Deși văd o sferă neagră răsărind în urma mașinii, dincolo de lumină, încercând să mă apuce și să mă tragă la locul meu înainte ca timpul să se închidă.
