Cât pe ce.
Și totuși nu.
Memorialul lui Matt dispare, dar în locul lui e un altul: o cruce de lemn roasă de vreme, înfiptă în pământul umed. Pe ea e gravată o dată
de acum paisprezece ani și două cuvinte: BEAU WILKES.
Mă trag în spate îngrozită, încleștându-mi degetele peste gura deschisă în timp ce gâfâi și scâncesc. Apoi dispare. Noaptea și ploaia se prăbușesc din nou asupra mea și afișul lui Matt e la locul lui, dar eu încă
mă mai chinui să respir, plângând cu sughițuri în timp ce alerg către mașină.
Gonesc spre casă și-n mintea mea e o furtună. Trec pe lângă piatra de marcaj de la intrarea în cartier, cotesc pe strada noastră înfundată și parchez în fața casei mele.
Panoul de baschet e la locul lui. Obloanele sunt verzi. Sunt încă în lumea mea. Cobor din mașină și străbat curtea fără grabă, oprindu-mă
sub un copac și uitându-mă la fereastra dressingului meu.
Încerc să apuc timpul, să-l încolăcesc în jurul meu și să alunec prin el în trecut.
Cedează. Spre deosebire de încercarea de a străpunge bariera din ce în ce mai puternică dintre lumea lui Beau și-a mea, mi se pare mai ușor ca oricând să fac soarele să gonească în jurul Pământului, să-i privesc lumina scăldând peretele casei copilăriei mele până când zăresc o dubiță
închiriată, cu ușile din spate deschise. Soarele strălucește pe cer și familia mea trece în goană între casa, garaj și mașină, de vreo șase ori.
Continui să mă deplasez. Căzând mai departe prin timp.
Dubița a dispărut. Ploaia se ridică înapoi la ceruri, norii se risipesc, soarele răsare și apune. Mașinile se mișcă înainte și înapoi pe alee, dispărând dincolo de ieșirea de pe stradă și reapărând. Întrezăresc pentru o clipă camioneta lui Beau. Ne văd pe noi doi apropiindu-ne cu spatele de camionetă și întinzându-ne înăuntru împreună. Îl văd ridicându-se și trăgându-mă în sus odată cu el până când ajung cu spatele lipit de portiera mașinii. Mă privesc tropăind cu spatele și
apropiindu-mă de verandă și urcându-mă tot cu spatele pe acoperișul ei, iar de acolo pe fereastră.
Merg mai departe.
Atât de simplu e ce-am de făcut ca s-o găsesc pe Bunica. A fost simplu dintotdeauna și eu nu m-am prins.
Timpul continuă să gonească pe lângă mine în vreme ce traversez gazonul și mă cațăr pe acoperișul verandei, cu spinarea scăldată în lumina soarelui, a lunii, a soarelui. Cobor în dressing și mă văd gonind cu spatele între el și dormitor dezbrăcându-mă de dimineață și urcându-mă cu spatele în pat în timp ce noaptea revine.
Pătrund în dormitor cu inima bătându-mi nebunește și totul continuă să se miște în timp ce mă opresc lângă balansoar. Timpul continuă să treacă pe lângă mine, lumea se desfășoară ca un ghem, până
văd o versiune mai timpurie a mea îngenunchind în fața balansoarului și gura mi se usucă.
N-are sens. Bunica ar trebui să fie aici. Știu asta. Asta e noaptea de-acum trei luni, când a venit să mă avertizeze. Când a țipat, m-am apropiat de ea și am îngenuncheat, așa cum face fata din fața mea, numai că Bunica nu-i aici. Scaunul e gol.
Mai fac un pas și timpul alunecă din nou prin mine, de data asta pornind înainte cu o smucitură bruscă, de parcă aș fi trasă prin apă preț
de un kilometru într-o clipită, și camera se schimbă. Fiecare detaliu e altfel, deși schimbarea e subtilă.
Un pat identic stă exact acolo unde ar trebui să se afle patul meu, acoperit cu o cuvertură identică. Pereții în portocaliu și negru strălucesc în lumina lunii, dar nuanțele nu sunt chiar aceleași, iar balansoarul din colț e ornat cu mici trandafiri sculptați. E camera mea, dar e altfel.
Și iat-o pe Bunica, stând în balansoarul acela oarecum diferit; și Eu cea Anterioară ghemuită la picioare ei.
Opresc mișcarea timpului ca să apar în propria mea cameră, în spatele eului meu îngenuncheat, privind-o pe femeia bătrână despre care am crezut întotdeauna că e Dumnezeu.
Ochii ei căprui închiși, încețoșați de o peliculă lăptoasă, se ridică de la Eu cea Anterioară și Bunica rămâne cu gura căscată.
— Tu! șoptește ea. Deja… deja ești aici!
Văd cum Eu cea Anterioară începe să se întoarcă și să privească
peste umăr, așa cum am făcut acum câteva luni.
— Nu te teme, Natalie. Alice o să te ajute, îi spune Bunica. Găsește-o pe Alice Chan. Ea te poate ajuta.
Versiunea mea anterioară dispare înainte să mă vadă, lăsându-mă
singură cu Bunica. Ea se ridică din balansoar. Răsuflarea ei hârâită e unicul sunet.
— Cine ești? întreb eu.
Buzele ei ridate se arcuiesc într-un zâmbet trist.
— Natalie, spune ea lent. Sunt tu.
31
— Cum se poate una ca asta? întreb eu.
Ea îmi zâmbește din nou cu tristețe.
— Cum e posibil orice?
