accidentul care a pus capăt prezenței lui Beau în lumea mea și a ta.
Același accident care, în lumea lui, a făcut ca mama noastră să stea plângând la masa din bucătărie și a determinat întreaga noastră familie să se mute din casa asta cu amintirile ei sumbre. Și, la fel ca tine, m-am gândit că trebuia să se fi produs un soi de ramificație în timp, Beau supraviețuind într-una dintre variante, eu în cealaltă. Am vrut să-i spun, dar n-am mai avut ocazia. În acea noapte m-am trezit cu o sferă
întunecată deasupra mea și lumea lui mi-a rămas închisă pentru totdeauna. Ca și cum aș fi fost din nou prizoniera timpului liniar, fără
alunecări și fără realități paralele. Sau ca și cum ruptura dintre lumile noastre ar fi fost cusută. Am plecat la facultate devastată. Ori de câte ori reveneam acasă încercam să ajung la el, dar nu puteam face timpul să se supună. N-am reușit să-i mai găsesc lumea. După ce am terminat studiile, m-am întors în Union și-am început să lucrez cu o profesoară de la NKU care studia experiențele de genul celei trăite de mine. Am descoperit la toți subiecții ei același lucru: un eveniment catastrofal precedând alunecarea lor în timp, indicii privind existența unei lumi alternative – una în care întâmplarea respectivă decursese altfel sau fusese prevenită – și o sferă neagră marcând sfârșitul. Cred că așa se întâmplă întotdeauna cu cei ca noi, care se pot deplasa prin timp. Există
un motiv, ceva ce putem repara sau schimba, numai de-am ști cum.
Poate cineva, cândva, chiar a reușit. Dar dacă cineva ar reuși să schimbe sau să repare lucrurile, întregul lui trecut s-ar rescrie și n-ar mai avea amintiri sau dovezi despre un timp când lucrurile au stat altfel. E posibil ca eu și Alice să fi ajutat pe cineva să facă o alegere diferită, dar asta probabil că ne-a șters orice amintire cum cam fi cunoscut măcar acea persoană. Ne amintim însă de acei pacienți ale căror enigme am încercat și am eșuat să le rezolvăm înainte să treacă timpul lor. În orice caz, a început să ne devină clar că avem la dispoziție doar o perioadă limitată
de timp în care putem accesa și schimba trecutul. După Închidere, niciunul dintre subiecți nu a reușit să se mai deplaseze în timp sau să
pătrundă într-o realitate alternativă. Ca și cum rupturile în timp s-ar vindeca de la sine, permițându-le celor smulși din cursul său firesc să
traverseze fără opreliști numai până când sunt din nou prinși într-un timp liniar. Am înțeles că asta însemna că n-aveam cum să mai ajung la Beau. Dar chiar și pe durata studiilor postuniversitare n-am putut să nu
mă gândesc la el, la ce s-a întâmplat cu el și la posibilitatea de a schimba lucrurile. Începuse să piardă șirul timpului înainte de Închiderea mea, ca și cum resigilarea rupturii în timp l-ar fi făcut din ce în ce mai puțin real.
Acesta a fost primul indiciu pe care l-am avut eu și Alice că lumea lui Beau a colapsat odată cu gaura de vierme din mine, că Deschiderea era de fapt începutul unei cronologii alternative, iar Închiderea era sfârșitul.
Ulterior, toți subiecții noștri au descoperit că, pe măsură ce Închiderile lor se apropiau, același lucru li se întâmpla celor pe care îi întâlniseră în realitățile alternative. Pierdeau șirul timpului, la fel ca Beau. Din ce în ce mai mult, până nu au mai avut ce pierde. O fi doar o ipoteză, dar e una în care Alice Chan credea. Noi suntem ușa către Beau și lumea lui, Natalie. Când ușa se închide, el va pieri. Când s-a închis în mine, el a pierit. M-am străduit să-mi văd de viața mea. M-am căsătorit cu iubitul meu din facultate, mi-am aflat plăcerea în muncă și m-am devotat unor prietenii sincere. Nu puteam însă să accept că Beau dispăruse pentru totdeauna, așa c-am continuat să caut o cale de a ajunge la el. În cele din urmă, Alice și-a dat seama că procedam greșit. Nemaiputând să mă
deplasez prin timp, nu aveam cum să-l găsesc pe Beau. Unica mea speranță era să fiu găsită în timp. Așa că am cumpărat casa părinților mei, am renovat-o și am redecorat camera ca pe vremea copilăriei mele, atât cât am putut, ca să nu te sperii dacă apăreai aici. Apoi am așteptat.
— Ai așteptat? șoptesc eu.
— Te-am așteptat pe tine, spune ea. Să mă găsești. Între timp, am început să predau la Universitatea din Cincinnati. Făceam naveta ca să
pot continua să lucrez cu Alice și cu noii ei subiecți, fapt care a dat la iveală o nouă piesă din puzzle: senzațiile fizice care însoțesc călătoria prin timp. Când înaintează prin timp, subiecții simt o smucitură în abdomen ca și cum ar fi ridicați în aer. Când se deplasează înapoi, au o senzație de cădere. E evident, de fapt, dar nu înțeleseserăm până atunci că senzația fizică la pătrunderea în Cealaltă Lume coincide întotdeauna cu cea a înaintării în timp, în vreme ce senzația la revenirea în lumea ta coincide cu cea a alunecării înapoi.
Clatin din cap:
— Nu înțeleg. Asta ce înseamnă?
— Natalie, timpul e o iluzie în raport cu persoana care-l experimentează. Există cronologia generală a lumii – dinozaurii, Era
Glaciară, Evul Mediu, perioada elisabetană și așa mai departe –, dar fiecare persoană experimentează propriul ei curs al timpului. Pentru majoritatea oamenilor, acesta reprezintă o mică secțiune din cronologia generală. Pentru cei ca noi, e altfel. Fluxul timpului nostru poate include abateri de la viețile noastre altminteri liniare. Gândește-te la clipa când am ajuns la Parada Absolvenților. Peste cinci minute în viitorul nostru urma să vedem bizoni acolo unde ar fi trebuit să se afle liceul. Acela era viitorul nostru, un moment care se petrecuse cu decenii sau chiar secole în urmă. Uneori te deplasezi prin timp și vezi totul schimbându-se sub ochii tăi. Alteori ești smucită înainte sau faci un salt. Asta ni se întâmpla nouă în copilărie. Trupul nostru se deștepta în toiul nopții, dar conștiința noastră adormită sărea într-un timp diferit: o halucinație hipnopompică.
Nu te-ai văzut străbătând fiecare moment. Ajungeai direct în prezentul meu ca și cum ai fi fost legată de mine. Asta faci și când ajungi în lumea lui Beau. Zvâcnești înainte, ca și cum ai păși peste undele timpului până
într-un punct anume din viitor.
— Înainte? întreb eu.
— Simți asta, nu? Aceeași senzație ca și cum ai înainta în viitor?
— Beau este în același an, în aceeași zi chiar. Cum poate să fie în viitor?
Ea expiră.
— Ajungem și acolo. În fine, la puțin timp după această
descoperire, Alice a murit. Eram singură, soțul meu nu mai trăia nici el și aproape îmi pierdusem speranța că vei veni. Apoi, într-o noapte, când ședeam în balansoar, ți-ai găsit calea către prezentul meu. Am știut de cum te-am zărit că aveai optsprezece ani și că era probabil vara în care îl cunoscuserăm pe Beau. N-ai ținut timpul acolo decât un minut înainte să-ți scape – în fond, Închiderea ta se apropia. M-ai prins cu garda jos.
Am încercat să te alin, dar nici nu știam dacă mă poți auzi.
Aceea fusese noaptea accidentului lui Matt, ultima oară când o văzusem pe Bunica. Deși pentru ea fusese prima oară. Spaima acelei nopți, a nopții acesteia, mă strivește chiar și când îmi amintesc.
— Am așteptat ani întregi să mă găsești din nou. Credeam că dacă
aș fi reușit să te mai văd măcar o dată, aș fi putut să te îndrept mai repede către Alice. Când însă te-am întâlnit din nou, eram mult mai înapoi în fluxul tău temporal. Erai atât de mică și nu voiam să te sperii,
nu voiam să forțez lucrurile, așa că ți-am spus o poveste, una dintre sutele de povești cu care mi-am petrecut viața studiindu-le și predându-le. A fost cel mai firesc lucru din lume să-ți spun poveștile acelea, fiindcă
știam deja ce însemnau pentru mine și ce aveau să însemne pentru tine într-o bună zi. În noaptea aceea ai ascultat, iar după patruzeci de minute ai dispărut. Dar o clipă mai târziu ai reapărut și ai ținut timpul locului cât am vorbit. Timpul a început să sară, ca un disc zgâriat. Îți spuneam o poveste și apoi pierdeai contactul. Pentru tine vizitele acelea aveau loc la intervale mari, șase luni sau un an. Dar pentru mine nu erau separate decât de câteva minute, ca și cum mintea ta adormită ar fi insistat să te aducă în timpul meu ori de câte ori putea, reluând lucrurile de unde le lăsaserăm. Ai crescut sub ochii mei în numai câteva zile. Și, după cum ți-am spus, știam deja că n-o să mai pot niciodată să ajung la Beau. Ți-a explicat Alice deja teoria lumilor multiple?
— Da… cred că da, spun eu abia scâncind. A desenat timpul ramificându-se. Fiecare ramură era o altă lume, sau așa cred. Adică, vorbim despre Alice, și era într-un soi de transă științifică, așa că nu-s sigură.
Bunica zâmbește trist și încuviințează:
— Credem că ramurile acelea sunt găuri de vierme. Ca urmare, au un termen de valabilitate. Poți iniția un viitor alternativ, dar acesta va colapsa dacă persoana cu acces la gaura de vierme nu alege acel viitor.
Imaginează-ți un plic care a fost lipit. Îți plimbi degetul pe muchia de sus a plicului și acela este timpul: o linie dreaptă. Apoi iei cuțitașul de deschis scrisori și faci o tăietură de un centimetru în partea de sus.
Acum, când îți plimbi degetul peste plic, dai de o porțiune unde sunt două căi separate, formând o elipsă. Acesta este timpul dintre Deschiderea și Închiderea ta. Să zicem că îți plimbi degetul peste una dintre ele – versiunea curentă a lumii –, dar la jumătate decizi că o vrei pe cealaltă. Revii la despărțitura inițială și schimbi cursul evenimentelor, apucând-o pe cealaltă cale. Când am ajuns la parada absolvenților, expediția în trecut era o parte din viitorul nostru, la fel cum lumea lui Beau – această versiune alternativă a prezentului – este o parte a viitorului tău. Dacă te iei după zi și an, pare a fi prezentul, dar de fapt este viitorul tău, fiindcă versiunea lui nu s-a petrecut încă pentru nimeni cu excepția ta.
— Tot nu pricep, izbucnesc eu. N-are logică ce spui.
