— Deschizătura aceea din plic – cei paisprezece ani dintre Deschiderea și Închiderea ta –, asta e perioada în care putem opta pentru cealaltă realitate. Poți alege ca lucrurile să continue cum au continuat pentru mine, iar lumea lui Beau va fi distrusă. Sau poți să revii la momentul când timpul a fost sfâșiat pentru prima oară și să schimbi lucrurile. Poți să alegi universul lui Beau. După Închiderea ta, prin acțiune sau prin inacțiune, vei fi ales care dintre cele două variante supraviețuiește. Pentru mine asta înseamnă că Beau a murit. A murit când eu aveam patru ani și, într-un fel, a murit din nou când aveam optsprezece ani și lumea lui, șansa lui la viitor, s-a năruit. Dar tu… tu încă mai poți să-l vezi. Un viitor în care…
Privirile ni se întâlnesc, iar ea clatină din cap în timp ce lacrimile îi răsar pe gene.
— În care te întorci și îl alegi pe el.
Mă străduiesc să înțeleg ce anume spune Bunica și mintea îmi vuiește de întrebări, diagrame mentale și o panică fără limite. Trupul meu își reamintește iar și iar senzația trecerii în lumea lui Beau și de fiecare dată simt același lucru: o senzație ascendentă, ca și cum aș fi ridicată iute în aer, ca atunci când înaintez prin timp. Ce înseamnă că
prezentul lui Beau e viitorul meu? Ce înseamnă că ultimii paisprezece ani în versiunea lui nu s-au întâmplat încă, dar că se vor întâmpla?
Umerii Bunicii tremură din cauza efortului de a nu izbucni în plâns; sau poate doar mi se pare din cauză că timpul mă împinge chiar și-acum, încercând să mă tragă înapoi în prezentul meu. Atunci îmi devine clar acel lucru pe care Bunica nu se îndură să-l spună cu glas tare, cel puțin nu atât de direct pe cât mă lovește pe mine.
— Crezi că văd lumea lui ca pe un viitor pentru că o să mă întorc, murmur eu. Pentru că o să schimb ce s-a petrecut în noaptea accidentului lui Beau și asta va face lumea lui să existe.
Dar în lumea lui Beau nu suntem amândoi.
El mi-a văzut familia din lumea lui. Pe toți cu excepția mea.
„Fericiți”, așa a spus, „păreau fericiți”.
Și în lumea aceea mi-am văzut numele pe un bloc de piatră.
— Crezi că el va supraviețui în locul meu, șoptesc.
Bunica își îngroapă fața în mâini și începe să plângă.
— Eu nu mă pot întoarce, spune ea. Nu pot, altfel aș face-o. Nu pot să-ți povestesc de câte ori am încercat. Am crezut c-aș putea preveni accidentul, dar, Natalie, senzația fizică a călătoriei în timp, împingerea sau smucirea… când am văzut piatra aceea cu numele nostru pe ea, ne aflam în viitor – nu cel natural, ci cel ales. Am simțit smucitura. Nu cred că putem împiedica accidentul, dar putem să-l schimbăm.
— Crezi că eu aleg…
Glasul mi se frânge și cuvintele îmi alunecă de pe buze ca un suspin:
— …să mor.
Ea mă privește. În ciuda ridurilor adânci, a petelor de bătrânețe și a cataractei, pare tânără, micuță. Cum eram eu când eram mică, în filmulețele de familie, un corp plăpând în haine prea mari.
— Cred că o să faci ceea ce eu n-am putut, șoptește ea.
Deschid gura, dar nu iese niciun sunet, cu excepția unui geamăt ascuțit.
— Sfera, reușesc să spun în cele din urmă. Am văzut-o în noaptea asta!
Ea încuviințează, dar nu mă mai poate privi. Se lasă pe podea și se cuprinde cu brațele ei subțiri.
— E în noaptea asta. E aceeași senzație ca prima oară. Ca și cum totul ar fi cusut la loc. Ruptura în timp se închide în noaptea asta.
„Prima oară.”
Azi am avut prima ceartă adevărată cu mama. Am leșinat pentru prima oară. Mi-am pierdut pentru prima oară un prieten, pe primul meu iubit. M-am gândit pentru prima oară la moartea mea, când mi-am văzut numele scris undeva unde n-ar fi trebuit să se afle. Și i-am spus lui Beau că-l iubesc pentru prima oară.
Și pentru a doua oară.
Și pentru a treia oară.
Am vrut să fac dragoste cu el pentru prima oară.
Acum el mă așteaptă în dormitorul lui Megan în timp ce lumea lui se năruie. Simt acea senzație de cădere iminentă în stomac. Ceva încearcă să mă cimenteze acolo unde mi-e locul și când se va întâmpla –
dacă se va întâmpla –, Beau va fi prins sub dărâmăturile unei lumi care nu a existat niciodată.
— Nici n-am avut vreme să trăiesc, spun eu simțindu-mă
neajutorată.
O spun pentru că n-am altă apărare acum decât cuvintele. Pentru că
e o alegere imposibilă. Pentru că simt că de fapt n-am de ales și, dacă tot o s-o fac, pot măcar să spun „nu” înainte.
Bunica întinde o mână către mine. I-o iau și mă așez pe podea în fața ei.
— Ar trebui să fiu eu, spune ea. Aș putea s-o fac fără regrete. Eu una asta aș alege, dar nu înseamnă că trebuie să fie și alegerea ta. Nu pot să-ți cer așa ceva. Știu că n-ai apucat să trăiești. Știu ce viață poți avea, cât de plină va fi chiar și fără Beau, toți oamenii pe care îi vei influența și cei care îți vor schimba viața pentru totdeauna. Știu toate poveștile pe care le vei ști într-o zi. Îți cunosc ambele mame și știu cât de mult te iubesc amândouă. Știu secrete despre Coco care ți-ar zburli părul de încântare și îi cunosc pe copiii lui Jack și știu cât de mult își iubesc tatăl.
Eu am toate răspunsurile și tu nu ai niciunul.
Îmi strânge mâna.
— Tu n-ai decât poveștile pe care am reușit să ți le spun și dragostea ta pentru Beau. Știu toate astea, Natalie, și totuși sunt aici cerându-ți să
faci ceva ce nu i-aș cere niciodată cuiva de vârsta ta, mai ales cuiva la care țin și ale cărui suferințe și bucurii le-am trăit și eu. Ți-o cer fiindcă
