Ea închide gura.

— Când eram de vârsta ta, nu știam nimic. Nici despre mine, nici despre univers, nici despre suferință. Îmi amintesc că-mi era frică să mă

maturizez, mi-era teamă să nu-mi pierd prietenii, eram convinsă c-o să-mi pierd mințile. Viața mi se părea un malaxor gata să mă înghită.

Dar lucrurile care mi s-au întâmplat când eram doar puțin mai mare decât ești tu acum, ei, lucrurile alea au făcut malaxorul să mi se pară ca o baie cu spumant.

Îmi cobor privirea către o gaură din cuvertura mea. Mama a făcut-o după un model, pe vremea când mama mea biologică era însărcinată cu mine. Trebuia să fie pentru alt copil, dintr-o adopție care nu s-a mai concretizat. În schimb a devenit a mea atunci când ei au devenit părinții mei.

— Mi-a fost dor de tine, îi spun Bunicii.

— Și mie de tine.

— Credeam c-ai zis că pentru tine n-a trecut decât un minut.

— Așa a fost.

O vreme stăm în tăcere, privindu-ne. Apoi ea întreabă:

— Ce mai fac gemenii?

— Bine, îi răspund. Coco se transferă de la anul la un liceu specializat în artele spectacolului. Jack e tot cu fotbalul deocamdată.

Mama e atât de mândră de noi toți, de zici c-o să explodeze de la o zi la alta. La sfârșitul verii ea și tata vor să ne ducă la San Francisco și Seattle.

Excursia asta e o tradiție de-a lor încă de când s-au căsătorit. Mama nu călătorise aproape deloc până atunci, și singura ei rezervă legată de măritișul cu tata era faptul că lui îi era atât de drag Kentucky, încât nu s-ar fi dat dus niciodată de-aici. Pe vremea aceea erau săraci, dar tata i-a promis că o să vadă lumea sau cel puțin SUA. Astfel a luat naștere Excursia Anuală a familiei Cleary.

Bunica închide ochii și rămâne așa un moment, iar când îi deschide, colțurile lor se încrețesc în mod simpatic.

— Credeam că anul ăsta mergeți în Boulder, prin Denver și apoi Mesa Verde, spune ea. Jack face o intoxicație alimentară și apoi Coco nu mai mănâncă decât la localuri care țin de mari lanțuri de restaurante.

— Asta a fost anul trecut, zic eu. Anul ăsta e Highway 101. Dacă te interesează un pont, probabil că acum e momentul să-ți faci provizii de Dramamină.

— Și tu? Tu ce faci?

— Bine. Mă mut în Rhode Island din august, ca să studiez la Brown, dar probabil că știi asta deja.

Ea încuviințează și suntem din nou învăluite de tăcere și nemișcare.

Mi-a lipsit senzația asta de a sta trează noaptea în compania ei, în timp ce restul lumii visează. În lipsa acestor momente de pace, ultimii trei ani mi s-au părut un haos.

— E adevărat că Dumnezeu te părăsește când crești? o întreb.

De-asta nu te-am mai văzut?

— N-am zis niciodată că sunt Dumnezeu.

E adevărat, a evitat mereu să-mi spună ce anume e, încă de când mi s-a înfățișat prima dată, pe vremea când aveam șase ani, și nu pentru că

n-aș fi întrebat-o, n-aș fi încercat să ghicesc sau nu i-aș fi expus ipotezele mele.

Înainte de apariția Bunicii, toate halucinațiile mele fuseseră

înspăimântătoare: sfere negre plutind la câțiva centimetri de nasul meu, bărbați cărunți cu jachete verzi și ochi ca niște puțuri fără fund, femei vopsite ca niște clovni răsărind la căpătâiul patului. Când apăreau, țipam și aprindeam lumina, dar când părinții mei intrau în goană pe ușa

dormitorului, creaturile erau duse deja, topindu-se în pereți de parcă

nici n-ar fi fost.

— Ai visat urât, mă liniștea mama, trecându-și degetele lungi prin părul meu încâlcit.

Apoi tata aducea pături din dulapul de pe hol și făcea un cuib pe podea, lângă patul lor, iar eu îmi petreceam restul nopții în camera lor.

Dar când Bunica a apărut pentru prima oară, în toiul nopții, m-am simțit altfel. Nu aveam un vocabular foarte dezvoltat când venea vorba de lucrurile spirituale sau metafizice – familia mea e dintre cele care merg la biserică de două ori pe an, iar aceste vizite bianuale nu au avut niciun efect asupra mea –, dar nici nu nutream vreo aversiune față de ideea de Dumnezeu, ci numai față de ideea că L-am putea înțelege până

în cele mai mici detalii.

Cred că întrezăresc strălucirea Lui pretutindeni, o căldură enormă, difuză, pe care o simt uneori pulsând în jurul meu, făcându-mă să mă

înfior și să simt înțepătura lacrimilor în ochi; Ceva misterios și fără

margine întrețesut în urzeala lumii, care refuză să fie redus la un nume și un set de reguli, preferând să se strecoare în milioane de povești adevărate sau inventate, conectând între ele toate lucrurile însuflețite.

Și o poreclisem pe Bunica așa nu fiindcă aș fi crezut că ea era acel Ceva, ci fiindcă îl vedeam în ea și știam că ea îi aparține. N-aveam la îndemână alte cuvinte care să descrie o făptură ce ieșea din pereți ca să

mă apere de întuneric.

Vedeniile acelea parcă desprinse din The Shining1 nu îi determinaseră pe părinții mei să mă ducă la psiholog. A făcut-o în schimb apariția acestei făpturi celeste care lua chipul unei indience bătrâne și-mi istorisea miturile creației. Când am pomenit-o pe Bunica într-o dimineață la micul dejun, mama a ieșit imediat din bucătărie ca să-l cheme pe tata. Mi-a fost clar că făcusem o greșeală dar n-am aflat ce anume decât peste o săptămână, când mama a venit acasă de la o întâlnire introductivă cu un psiholog pentru copii și a avut prima ei discuție serioasă cu mine.

— E firesc să te preocupe moștenirea ta spirituală, draga mea, mi-a zis ea cu vocea tremurând.

1 Roman de groază al scriitorului american Stephen King.

Era ca o replică dintr-una dintre cărțile seriei Ai fost un dar special, pe care obișnuia să mi le citească atunci când eram mică, în locul devastatoarei propoziții „Ești un copil adoptat”, de care au avut parte mai încolo alți copii pe care aveam să-i cunosc.

— E OK să-ți explorezi identitatea.

— Aveam ochii deschiși, i-am zis eu. Nu visam. Bunica e reală.

N-am reușit să-i conving, nici pe mama, nici pe tata, nici pe doctorița Langdon, dar eu una știam: Bunica era reală. Și poate că nu avea să recunoască niciodată că era Dumnezeu, dar eu știam că era ceva, sau o parte din ceva, sublim.

— Bine, zic eu, Mare Spirit, Bătrâne din Ceruri, Făcător al Pământului sau Holitopa Ishki, orice-oi fi tu sau cum te-oi numi, răspunde-mi la întrebare. O să mă părăsești acum c-am devenit adult sau… ce-oi fi eu în clipa asta?

Bunica strânge din buze. Se ridică, iar inima mea o ia la galop, pentru că niciodată nu s-a mai ridicat în picioare în zecile de nopți când a venit la mine. Traversează încăperea, se așază pe marginea patului și-mi ia mâinile într-ale ei. Pielea ei e incredibil de moale, precum catifeaua, nisipul fin sau mătasea veche.

— Natalie, spune ea, s-ar putea ca asta să fie ultima oară când mă

vezi, dar voi fi întotdeauna alături de tine.