Dau din cap o singură dată.
— Ai spus că o să moară într-un incendiu.
— Și?
— Și e încă în viață, o informez eu. Mi-a propus să încerc să iau Ativan, deși mama, firește, n-a fost de acord. După părerea ei, nu e vorba decât de o perioadă stresantă prin care trec toți adolescenții.
Dumnezeu – numele secret pe care i l-am dat cu ani în urmă, deși ea insistă să-i spun Bunica – râde și-și privește mâinile zbârcite împreunate în poală.
— Habar n-ai, fetițo.
— Ai fost și tu de vârsta mea? o întreb.
Sprâncenele dese se arcuiesc deasupra ochilor ei negri, încețoșați.
— Da, spune ea încet.
— Și era stresant?
Ea închide gura.
— Când eram de vârsta ta, nu știam nimic. Nici despre mine, nici despre univers, nici despre suferință. Îmi amintesc că-mi era frică să mă
maturizez, mi-era teamă să nu-mi pierd prietenii, eram convinsă c-o să-mi pierd mințile. Viața mi se părea un malaxor gata să mă înghită.
Dar lucrurile care mi s-au întâmplat când eram doar puțin mai mare decât ești tu acum, ei, lucrurile alea au făcut malaxorul să mi se pară ca o baie cu spumant.
Îmi cobor privirea către o gaură din cuvertura mea. Mama a făcut-o după un model, pe vremea când mama mea biologică era însărcinată cu mine. Trebuia să fie pentru alt copil, dintr-o adopție care nu s-a mai concretizat. În schimb a devenit a mea atunci când ei au devenit părinții mei.
— Mi-a fost dor de tine, îi spun Bunicii.
— Și mie de tine.
— Credeam c-ai zis că pentru tine n-a trecut decât un minut.
— Așa a fost.
O vreme stăm în tăcere, privindu-ne. Apoi ea întreabă:
— Ce mai fac gemenii?
— Bine, îi răspund. Coco se transferă de la anul la un liceu specializat în artele spectacolului. Jack e tot cu fotbalul deocamdată.
Mama e atât de mândră de noi toți, de zici c-o să explodeze de la o zi la alta. La sfârșitul verii ea și tata vor să ne ducă la San Francisco și Seattle.
Excursia asta e o tradiție de-a lor încă de când s-au căsătorit. Mama nu călătorise aproape deloc până atunci, și singura ei rezervă legată de măritișul cu tata era faptul că lui îi era atât de drag Kentucky, încât nu s-ar fi dat dus niciodată de-aici. Pe vremea aceea erau săraci, dar tata i-a promis că o să vadă lumea sau cel puțin SUA. Astfel a luat naștere Excursia Anuală a familiei Cleary.
Bunica închide ochii și rămâne așa un moment, iar când îi deschide, colțurile lor se încrețesc în mod simpatic.
— Credeam că anul ăsta mergeți în Boulder, prin Denver și apoi Mesa Verde, spune ea. Jack face o intoxicație alimentară și apoi Coco nu mai mănâncă decât la localuri care țin de mari lanțuri de restaurante.
— Asta a fost anul trecut, zic eu. Anul ăsta e Highway 101. Dacă te interesează un pont, probabil că acum e momentul să-ți faci provizii de Dramamină.
— Și tu? Tu ce faci?
— Bine. Mă mut în Rhode Island din august, ca să studiez la Brown, dar probabil că știi asta deja.
Ea încuviințează și suntem din nou învăluite de tăcere și nemișcare.
Mi-a lipsit senzația asta de a sta trează noaptea în compania ei, în timp ce restul lumii visează. În lipsa acestor momente de pace, ultimii trei ani mi s-au părut un haos.
— E adevărat că Dumnezeu te părăsește când crești? o întreb.
De-asta nu te-am mai văzut?
— N-am zis niciodată că sunt Dumnezeu.
E adevărat, a evitat mereu să-mi spună ce anume e, încă de când mi s-a înfățișat prima dată, pe vremea când aveam șase ani, și nu pentru că
n-aș fi întrebat-o, n-aș fi încercat să ghicesc sau nu i-aș fi expus ipotezele mele.
Înainte de apariția Bunicii, toate halucinațiile mele fuseseră
înspăimântătoare: sfere negre plutind la câțiva centimetri de nasul meu, bărbați cărunți cu jachete verzi și ochi ca niște puțuri fără fund, femei vopsite ca niște clovni răsărind la căpătâiul patului. Când apăreau, țipam și aprindeam lumina, dar când părinții mei intrau în goană pe ușa
dormitorului, creaturile erau duse deja, topindu-se în pereți de parcă
nici n-ar fi fost.
