— Despre ce vorbești?
— Mi-a spus că nu poate suferi alimentele verzi. Odată chiar a zis:
„Nu-mi plac fructele.”
— Multe persoane pot spune asta.
— Da, persoane care n-au împlinit încă zece ani.
— Și mulți alți oameni, în general.
Ridic din umeri.
— În fine, continuă el, eu voiam să te întreb dacă vii la Noaptea absolvenților.
— Păi de fapt, sunt unul dintre absolvenți.
— Dar nu mai faci parte din niciuna dintre echipe.
— Așa…?
— Și noi doi ne-am despărțit.
— Stai… ce? Când?
Matt își dă ochii peste cap.
— Deci vii?
— Vin.
— OK, super, zice el zâmbind. Ar trebui să facem ceva dup-aia. De dragul vremurilor de odinioară.
— Vremurile de odinioară? întreb eu bănuitoare.
Eu și Matt am continuat s-o mai ardem împreună după ce ne-am despărțit, dar de acum șase luni, când am căzut pentru a treia oară
pradă vechilor obișnuințe, mi-am făcut o datorie solemnă din a nu mai rămâne singură cu el decât între pereții școlii. Sărutul în sine n-a fost rău deloc, dar am ajuns la concluzia că, oricât aș ține la prietenia noastră, eu nu vreau să continui relația cu el și am fost foarte sigură că el vrea să
continue relația asta.
— Nu sunt sigură că „vremurile de odinioară” ar trebui să fie țelul nostru, Matt.
— Vremurile de odinioară demult, mă lămurește el.
Ah! Asta ar însemna să ne întoarcem în timp până în clasa a cincea, în epoca întunecată de dinainte ca Matt să mă aleagă să fiu iubita lui și echivalentul lui feminin în materie de popularitate. Încă de-atunci era un magnet din punct de vedere social, copilul cu care toată lumea voia să se împrietenească, și atenția pe care mi-o acordase mă făcuse să mă simt cea mai amuzantă și interesantă persoană de pe planetă.
Megan era deja prietenă cu Matt, iar în curând m-am împrietenit și eu cu el. Prin clasa a șaptea privirile lui începuseră să stăruie timid asupra mea, făcându-mă să mă simt radioasă ca un soare. A mai trecut
un an până m-a sărutat alți patru până ne-am despărțit. Deja Bunica mă
părăsise și aveam senzația că sunt o supernovă în plin colaps gravitațional, abandonată de toate lucrurile care mă făcuseră să fiu eu.
Matt a încercat să înțeleagă de ce mă retrăgeam, de ce dansul și popularitatea și spiritul de echipă începuseră să mă scârbească. De fapt, nu lucrurile astea erau problema, și nici Matt însuși. Înțelesesem însă
ceva: că vreme de ani de zile făcusem lucruri pe care nu voiam să le fac, râsesem la glume care mă deranjau și mersesem la petreceri care nu mă
interesau, fiindcă mi se păruse esențial pentru supraviețuirea și fericirea mea să fiu considerată Ca Toată Lumea din Union. Odată ce nu m-am mai chinuit să fiu acea persoană, între mine și Matt au apărut primele fisuri. Am pus capăt relației înainte ca lucrurile să se înrăutățească și mai tare, condamnându-ne la o viață de purgatoriu perpetuu, chiar dacă
unul tolerabil.
Văzând că tac în continuare, el roșește.
— Știi tu – eu, tu, Megan, toată gașca.
— OK, atunci se cheamă c-am fixat o întâlnire!
— O întâlnire?
De ce fac asta? De ce las să-mi scape asemenea lucruri tocmai când simt că eu și Matt suntem pe punctul de a porni fiecare pe drumul lui?
Încerc să adopt un ton degajat, glumeț.
— Da. Tu, eu, Megan și fantoma lui River Phoenix.
— Cine-i River Phoenix?
Îmi las capul pe-o parte.
