În timp ce se îndepărtează, înghiontindu-l în treacăt cu umărul pe Derek Dillhorn, îmi ridic privirea către neoanele din tavan, cu ochii în patru, așteptând. „Nu vreau să te sperii, dar trebuie să fii pregătită

pentru ceea ce va urma”, a zis Bunica.

3

După cină mă întorc împreună cu Jack și Coco la liceul Ryle, în Jeepul care scoate un sunet de parcă i s-ar fi înțepenit o pisică în motor.

— Doamne! Ce credeți că se-aude?

— Nu știu, zice Jack. Radiatorul?

— Habar n-are, spune Coco fără să-și ridice privirea. Ia spune, tu și cu Matt vă împăcați?

— Ce-ți veni să-ntrebi?

— Abby a zis că el te-a invitat în oraș și că tu ai zis da. Mi se pare grozav.

— Pe bune? Fiindcă vorbești ca Stephen Hawking când spune că i se pare grozav.

— Nat, asta a fost urât, zice Coco pe un ton plat. El nu poate să

vorbească altfel.

— Nu el vorbește așa. Mașinăria lui vorbește așa. Poate să-și aleagă

ce voce vrea. Ar putea să sune ca Morgan Freeman, dacă ar avea chef.

— Dacă vă împăcați, crezi că Matt mă poate băga în echipa liceului?

se interesează Jack.

— O să vii mai des acasă de la facultate? întreabă Coco.

— Nu merge-așa la selecția pentru echipa de fotbal, Jack. Și, în primul rând, nu mă împac cu Matt și ce naiba scoate zgomotul ăla?!

— Carburatorul, zice Jack.

— Habar n-are ce zice, face Coco.

Oprim la marginea parcării și-o luăm de-a lungul suprafeței ei asfaltate. Se simte o ușoară adiere, dar umezeala îmi lipește părul și rochia de piele și sper că seara va trece repede ca să pot s-ajung înapoi la aer condiționat.

Cândva visam la seara asta.

Ne îndreptăm către terenul de fotbal ale cărui proiectoare strălucitoare ne atrag ca niște lămpi divine anti-insecte. Părinții s-au îmbrăcat exagerat de elegant, în ținute de gală care se dovedesc sufocante pe căldura asta, și încearcă să compenseze inevitabilele mirosuri neplăcute prin exces de zel și veselie. O zăresc pe Rachel și restul trupei de dans în spatele gardului de plasă de la nivelul superior al tribunei și toate încep să țipe, să mă arate cu degetul și să gesticuleze

spre mine, în timp ce le fac și eu cu mâna și pornesc înspre ele. Jack și Coco mă părăsesc, în căutarea bobocilor din echipa de fotbal și a iubitelor lor populare alături de care vor să stea.

— Arătați grozav, fetelor, le spun dansatoarelor.

Apar pe teren în seara asta, așa că sunt îmbrăcate în ținută

completă, cu machiaj cu sclipici, părul bine strâns în cozi de cal și gene incredibil de lungi.

Rachel face o mutră bosumflată.

— Aș fi vrut să dansezi și tu cu noi în seara asta. Tot nu m-am obișnuit să te văd fără uniformă.

— Da, mă bâlbâi eu. E cam ciudat, dar trebuia să mă concentrez pe învățătură și voi v-ați descurcat și fără mine pe rândul din spate.

Oricum, succes! Sau baftă. Sau merde4. Sau ce s-o mai spune. Faceți-vă

treaba și faceți-o bine!

Mă întorc și cobor printre scaunele de metal, copleșită de ușurare la vederea lui Megan, așezată la margine, alături de echipa feminină de fotbal european. Mă pun lângă ea.

— Bună!

— Bunăăăăăă, zice ea îmbrățișându-mă. Ce faci?

— Bunica e-n oraș.

Ea rămâne cu gura căscată.

— Nu se poate!

Dau din cap că da. Pot să am încredere în Megan când vine vorba despre Bunica fiindcă ea este singura care chiar crede. N-am cunoscut persoană cu mai multă credință în Dumnezeu și așa a fost dintotdeauna.

Și deși Dumnezeu nu-i vorbește lui Megan așa cum îmi vorbește mie Bunica, iar ideile noastre despre Dumnezeu nu prea se aseamănă, Megan nici n-a clipit când i-am destăinuit secretul meu, fiindcă ea crede că există lucruri care nu pot fi văzute și mă iubește suficient ca să fie convinsă că, dacă Dumnezeu s-ar ivi pe pământ, prietena ei ar fi în mod evident cea dinaintea căreia s-ar înfățișa.

— Uau! exclamă ea și mă mai îmbrățișează o dată. OK! Trebuie să-mi povestești tot.

Încuviințez din nou. Trupa de dans coboară din tribune într-un șir ordonat, cu pompoanele la spate, coatele scoase în lateral și bărbiile sus.

4 Rahat (fr.).

— Așa o să fac, după ce Rachel ne va revela sensul vieții, îi promit eu.

Și Rachel chiar o face, iar magia plutește în aer, luându-se la întrecere cu umiditatea.

Poate e datorită strălucirii pe care proiectoarele o aruncă pe terenul îngălbenit sau poate a luminii crude pe care o revarsă peste tribune.

Poate responsabilă e trupa de muzicanți cu pene albe la pălării, aliniați la stânga zonei de marcaj vopsită în portocaliu strălucitor, cântând imnul echipei. Fetele execută mișcările de dans ca și cum ar fi puțin amețite, dar nu în sensul rău al cuvântului. Ca mama după ce bea un pahar de vin roșu și merge legănându-și șoldurile. În mod normal are o ținută dreaptă și țeapănă, de parcă ar fi din nou Miss Octombrie în calendarul echipei de dansuri a Universității din Kentucky, cu frumosul ei păr blond-roșcat fluturând în jurul ei în bătaia unui ventilator aflat în afara cadrului.

Însă vinul o face să uite să meargă așa – sau poate devine mai puțin conștientă de sine și chiar își dorește să-și legene șoldurile. Nu contează, ideea e că-i stă bine, și faptul că trupa pare să interpreteze imnul numai pentru echipa noastră îmi amintește de acest soi de uitare de sine.

Și toate sentimentele pe care am uitat să le simt azi la școală, în timp ce îmbrățișam persoane pe care le știam de-o viață, luându-mi rămas-bun și promițând să păstrez legătura, le simt pe toate acum.

Și apoi mă gândesc la Bunica și la faptul că s-ar putea să n-o mai văd niciodată.