continue relația asta.

— Nu sunt sigură că „vremurile de odinioară” ar trebui să fie țelul nostru, Matt.

— Vremurile de odinioară demult, mă lămurește el.

Ah! Asta ar însemna să ne întoarcem în timp până în clasa a cincea, în epoca întunecată de dinainte ca Matt să mă aleagă să fiu iubita lui și echivalentul lui feminin în materie de popularitate. Încă de-atunci era un magnet din punct de vedere social, copilul cu care toată lumea voia să se împrietenească, și atenția pe care mi-o acordase mă făcuse să mă simt cea mai amuzantă și interesantă persoană de pe planetă.

Megan era deja prietenă cu Matt, iar în curând m-am împrietenit și eu cu el. Prin clasa a șaptea privirile lui începuseră să stăruie timid asupra mea, făcându-mă să mă simt radioasă ca un soare. A mai trecut

un an până m-a sărutat alți patru până ne-am despărțit. Deja Bunica mă

părăsise și aveam senzația că sunt o supernovă în plin colaps gravitațional, abandonată de toate lucrurile care mă făcuseră să fiu eu.

Matt a încercat să înțeleagă de ce mă retrăgeam, de ce dansul și popularitatea și spiritul de echipă începuseră să mă scârbească. De fapt, nu lucrurile astea erau problema, și nici Matt însuși. Înțelesesem însă

ceva: că vreme de ani de zile făcusem lucruri pe care nu voiam să le fac, râsesem la glume care mă deranjau și mersesem la petreceri care nu mă

interesau, fiindcă mi se păruse esențial pentru supraviețuirea și fericirea mea să fiu considerată Ca Toată Lumea din Union. Odată ce nu m-am mai chinuit să fiu acea persoană, între mine și Matt au apărut primele fisuri. Am pus capăt relației înainte ca lucrurile să se înrăutățească și mai tare, condamnându-ne la o viață de purgatoriu perpetuu, chiar dacă

unul tolerabil.

Văzând că tac în continuare, el roșește.

— Știi tu – eu, tu, Megan, toată gașca.

— OK, atunci se cheamă c-am fixat o întâlnire!

— O întâlnire?

De ce fac asta? De ce las să-mi scape asemenea lucruri tocmai când simt că eu și Matt suntem pe punctul de a porni fiecare pe drumul lui?

Încerc să adopt un ton degajat, glumeț.

— Da. Tu, eu, Megan și fantoma lui River Phoenix.

— Cine-i River Phoenix?

Îmi las capul pe-o parte.

— Ești sigur că ai internet la ferma aia a ta, Matt? Ce-ți ține de cald noaptea dacă nu celebritățile masculine angoasate care au murit înainte să ne naștem noi?

— Fotbalul, Nat.

— Ei, n-aș ști sigur, dar pariez că există o grămadă de site-uri dedicate fotbalului.

— S-a notat, zice el. Dar de ce-ți pasă atât de tare de tipul ăsta, Phoenix, când avem o stafie care bântuie chiar aici, în sala de muzica a liceului nostru?

Scot o exclamație și-l apuc de mânecă:

— Stai… crezi că River ar putea fi fantoma din sala de muzică?

Matt dă ochii peste cap și vrea să spună ceva, dar înainte s-o facă, stomacul mi se ridică în gât și mă îndoi de mijloc, luptându-mă cu senzația că mă aflu în cădere liberă. Luminile din plafon se sting. Holul se cufundă în întuneric și-n tăcere. Înjur printre dinți și întind brațul, dar nu mă întâmpină decât aerul.

— Matt?

Simt cum mi se zburlește părul pe ceafă în timp ce roiurile de culori pălesc, permițând vederii mele să se deprindă cu bezna. Inima începe să-mi bubuie în piept, iar ochii încearcă să-mi comunice imposibilul: toată lumea a dispărut. Sunt singură pe un coridor unde întunericul e gros să-l tai cu cuțitul.

În aer e o tensiune pe care am simțit-o numai în anumite clipe ale vieții mele: tremurul unui vis invadându-mi realitatea, așa cum au făcut-o bărbatul în haină verde și celelalte halucinații înainte de apariția Bunicii.

Visez. Ăsta-i un soi nou de halucinație și, ca de fiecare dată, totul pare mult prea real, incredibil, dar imposibil de negat. Încerc să înghit, însă gâtlejul mi-e uscat, așa că înaintez cu pași târșâiți și cu brațele tremurând, lăsându-mi palma să alunece pe metalul rece al dulapurilor.

— Matt? strig tare.

Vocea îmi reverberează lovindu-se de pardoseala zgâriată.

Ceva îmi atinge brațul și îmi înăbuș un țipăt, apoi, brusc, neoanele de deasupra se reaprind și toată lumea reapare.

— O, Dumnezeule!

Îmi încleștez mâna pe piept și încerc să-mi reglez respirația precipitată, în timp ce ochii mei înregistrează pistruii șterși ai lui Matt și mâna lui pe brațul meu. Își încruntă sprâncenele și privește peste umăr de parcă s-ar aștepta să vadă o tornadă năpustindu-se asupra noastră.

— Nat? zice el scuturându-mă ușor de braț. Ești bine?

— Curentul, gâfâi eu.

Matt mă privește pieziș.

— Luminile tocmai s-au stins.

Și toată lumea a dispărut.

— Hă? zice el ridicând din umeri. Probabil că mi-a scăpat.

Mă forțez să înghit, deși îmi simt gâtul ca șmirghelul.

— Probabil că da.

Matt privește în jur și se apleacă până când buzele lui ajung la nivelul urechii mele.

— Nat, ce se-ntâmplă? Mie poți să-mi spui, insistă el.

Fac un pas în spate, silindu-mi frica să se retragă în golul din stomacul meu.

— Nimic. Mă simt bine.

El oftează.

— Ne vedem diseară.