— Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Soarele trage cu ochiul pe deasupra pădurii de dincolo de curtea noastră, poleind totul cu auriu, până și ochii căprui ai tatei. Mai demult eram tare fericită când oamenii care nu-mi știau povestea spuneau că am ochii lui. Când eram copil credeam că poate aveam ochii de aceeași culoare ca ai lui tata fiindcă îi aparțineam complet, trup și suflet.
— Știi, când un cal mușcă sau dă cu copita e vorba doar de-o problemă în comunicare.
Ridic din sprânceană:
— Așa să fie?
El îmi masează ceafa ca unui mânz.
— Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, eu sunt întotdeauna gata să
te ascult.
Mă sărută pe creștet și se răsucește, dând să intre în casă.
— Tată?
Se întoarce spre mine.
— Da?
M-aș simți ușurată să-i povestesc despre avertismentul pe care mi l-a dat Bunica, dar nu reușesc să scot un cuvânt. Uneori e greu să
vorbești, ba chiar înfricoșător. Inima mi-o ia la galop, mâinile îmi tremură și mi se pare mai ușor să las lucrurile în bezna lor decât să le scot la lumină.
— Ai grijă, îngaim eu.
Își încruntă sprâncenele castanii, dese, dar nu mă chestionează.
— De dragul tău, zăhărel, întotdeauna.
Trei luni ca să-l salvez și nici nu știu pe cine. Trebuie s-o găsesc pe Alice Chan.
Sar peste prânz și mă strecor în toaletă, unde îmi pun la încărcat telefonul cu bateria muribundă și-mi reiau cu frenezie căutările pe Google. Accesez cât mai multe rezultate cu putință (Alice Chan, dentista din localitate, Alice Chan, avocat penal dintr-un oraș vecin, Alice Chan,
profesoară la NKU) până sună de intrare, apoi dau fuga la dulapul meu.
Tocmai îmi iau lucrurile pentru următoarea oră, când două mâini îmi acoperă ochii.
— Ghici cine-i?
— Harry Styles?
— Uau, ce aproape ești!
— OK, dă-mi un indiciu.
— Sunt unul dintre cei mau mari fani ai tăi.
— Mi-e cam greu, fiindcă pe lângă Harry Styles, nu-mi mai vine în minte decât fantoma lui River Phoenix, și mâinile lui n-aș putea să le simt.
Matt își ia mâinile de pe ochii mei și se reazemă de dulapul aflat alături, oferindu-mi acel zâmbet de băiat de aur pe care nici cel mai talentat ortodontist nu l-ar putea reproduce. Și-a pieptănat pe spate părul blond nisipiu și poartă jacheta echipei de fotbal din care face parte.
— Natalie Cleary, ți-a zis cineva că ești foarte ciudată?
— Cred că la un moment dat aprecierea asta a fost încorporată în legislația statului Kentucky, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care mă duc la o facultate din Rhode Island.
El se bosumflă.
— O să-mi fie dor de ciudățenia ta.
— Doar pentru că nu te-ai născut și tu cu vreuna.
— Probabil.
Îmi reține privirea puțin cam mult și pielea lui albă se îmbujorează
ușor. Ne-am despărțit de aproape un an și de-atunci fiecare dintre noi a avut partea lui de explorări, dar uneori vechile sentimente par gata să
iasă din nou la suprafață.
Ca și cum aș fi primit un ghiont de la subconștientul meu, oare știe sigur că NU vreau să sfârșesc măritată cu Matt Kincaid, trăind la ferma lui din Union, Kentucky, rup tăcerea zicând:
— Deși mama ta mănâncă numai chestii de culoare crem. Asta-i ciudat.
El se încruntă.
