— Ai visat urât, mă liniștea mama, trecându-și degetele lungi prin părul meu încâlcit.
Apoi tata aducea pături din dulapul de pe hol și făcea un cuib pe podea, lângă patul lor, iar eu îmi petreceam restul nopții în camera lor.
Dar când Bunica a apărut pentru prima oară, în toiul nopții, m-am simțit altfel. Nu aveam un vocabular foarte dezvoltat când venea vorba de lucrurile spirituale sau metafizice – familia mea e dintre cele care merg la biserică de două ori pe an, iar aceste vizite bianuale nu au avut niciun efect asupra mea –, dar nici nu nutream vreo aversiune față de ideea de Dumnezeu, ci numai față de ideea că L-am putea înțelege până
în cele mai mici detalii.
Cred că întrezăresc strălucirea Lui pretutindeni, o căldură enormă, difuză, pe care o simt uneori pulsând în jurul meu, făcându-mă să mă
înfior și să simt înțepătura lacrimilor în ochi; Ceva misterios și fără
margine întrețesut în urzeala lumii, care refuză să fie redus la un nume și un set de reguli, preferând să se strecoare în milioane de povești adevărate sau inventate, conectând între ele toate lucrurile însuflețite.
Și o poreclisem pe Bunica așa nu fiindcă aș fi crezut că ea era acel Ceva, ci fiindcă îl vedeam în ea și știam că ea îi aparține. N-aveam la îndemână alte cuvinte care să descrie o făptură ce ieșea din pereți ca să
mă apere de întuneric.
Vedeniile acelea parcă desprinse din The Shining1 nu îi determinaseră pe părinții mei să mă ducă la psiholog. A făcut-o în schimb apariția acestei făpturi celeste care lua chipul unei indience bătrâne și-mi istorisea miturile creației. Când am pomenit-o pe Bunica într-o dimineață la micul dejun, mama a ieșit imediat din bucătărie ca să-l cheme pe tata. Mi-a fost clar că făcusem o greșeală dar n-am aflat ce anume decât peste o săptămână, când mama a venit acasă de la o întâlnire introductivă cu un psiholog pentru copii și a avut prima ei discuție serioasă cu mine.
— E firesc să te preocupe moștenirea ta spirituală, draga mea, mi-a zis ea cu vocea tremurând.
1 Roman de groază al scriitorului american Stephen King.
Era ca o replică dintr-una dintre cărțile seriei Ai fost un dar special, pe care obișnuia să mi le citească atunci când eram mică, în locul devastatoarei propoziții „Ești un copil adoptat”, de care au avut parte mai încolo alți copii pe care aveam să-i cunosc.
— E OK să-ți explorezi identitatea.
— Aveam ochii deschiși, i-am zis eu. Nu visam. Bunica e reală.
N-am reușit să-i conving, nici pe mama, nici pe tata, nici pe doctorița Langdon, dar eu una știam: Bunica era reală. Și poate că nu avea să recunoască niciodată că era Dumnezeu, dar eu știam că era ceva, sau o parte din ceva, sublim.
— Bine, zic eu, Mare Spirit, Bătrâne din Ceruri, Făcător al Pământului sau Holitopa Ishki, orice-oi fi tu sau cum te-oi numi, răspunde-mi la întrebare. O să mă părăsești acum c-am devenit adult sau… ce-oi fi eu în clipa asta?
Bunica strânge din buze. Se ridică, iar inima mea o ia la galop, pentru că niciodată nu s-a mai ridicat în picioare în zecile de nopți când a venit la mine. Traversează încăperea, se așază pe marginea patului și-mi ia mâinile într-ale ei. Pielea ei e incredibil de moale, precum catifeaua, nisipul fin sau mătasea veche.
— Natalie, spune ea, s-ar putea ca asta să fie ultima oară când mă
vezi, dar voi fi întotdeauna alături de tine.
Clipesc ca să-mi alung lacrimile și clatin din cap. Cea mai veche prietenă pe care-o am pe lume, cineva care conform tuturor experților nu există, care îmi aparține mie și numai mie. N-ar trebui să fiu surprinsă. Peste trei luni plec la Brown. În curând, balansoarul, dormitorul ăsta, colinele blânde și albăstrui din Kentucky vor face parte din trecut. Chiar am crezut c-o să mă însoțească? Totuși, mă aud întrebând-o:
— De ce?
Ea îmi dă la o parte părul de pe frunte, așa cum face mama mereu.
— Întinde-te, fetițo! O să-ți spun o ultimă poveste și vreau să fii atentă. E important.
— De fiecare dată zici că-i important.
— Pentru că de fiecare dată e important.
Se întoarce la balansoar, nu înainte de-a se opri să-l scarpine pe Gus după ureche, în timp ce acesta scâncește în somn. Se așază și-și drege vocea.
— Asta-i povestea începutului lumii și-a femeii care-a căzut din cer.
— Am mai auzit-o pe asta, îi amintesc. De fapt sunt chiar sigură că
asta-i prima poveste pe care mi-ai zis-o.
Ea încuviințează.
— A fost prima, așa că va fi și cea din urmă, fiindcă între timp ai învățat să asculți.
„Învață să asculți, ascultă cu oasele, lasă povestea să te umple.”
Astfel de lucruri mi-a spus de fiecare dată. Ca să fiu sinceră, nu prea înțeleg ce vrea să zică, pentru că mă văd cu ea în toiul nopții, când mintea-mi e încețoșată, și pentru că vocea ei e echivalentul unei cutiuțe muzicale cântând Clair de lune2 atât de mângâietor, încât cuvintele propriu-zise se pierd în tapiseria sunetelor. Mă întind la loc și închid ochii, lăsând vocea ei să mă învăluie.
— A fost odată o lume mai veche, care a existat înaintea lumii noastre, începe ea. O lume care nu cunoștea moartea. Și în acea lume trăia o tânără femeie, care era foarte puternică și foarte stranie. Tatăl femeii a fost prima persoană din acea lume care a murit și, chiar și după
moartea lui, ea a continuat să vorbească adesea cu spiritul părintelui său.
Moartea deschisese ochii tatălui ei asupra a tot soiul de secrete pe care femeia încă nu le putea vedea, și astfel spiritul lui i-a spus să se mărite cu un străin dintr-o țară îndepărtată, pe care el i-l alesese drept soț. Așa că, împotriva dorinței mamei ei, tânăra femeie, încrezându-se în spiritul tatălui său, a călătorit până în acea țară îndepărtată, unde i s-a înfățișat străinului. Acesta era un vrăjitor puternic și a primit cu scepticism cererea în căsătorie a femeii, căci ea era foarte tânără, iar lui îi trebuia o soție puternică și dârză. S-a decis să o supună la trei încercări, iar dacă
avea să le treacă, urma să o ia de soție.
Mai întâi a dus-o în coliba lui și i-a dat niște porumb.
„Macină-mi porumbul ăsta”, i-a cerut el. Și ea l-a luat și l-a fiert puțin și, deși erau o mulțime de grămezi, l-a măcinat foarte repede cu piatra și vrăjitorul a fost uimit.
