Clipesc ca să-mi alung lacrimile și clatin din cap. Cea mai veche prietenă pe care-o am pe lume, cineva care conform tuturor experților nu există, care îmi aparține mie și numai mie. N-ar trebui să fiu surprinsă. Peste trei luni plec la Brown. În curând, balansoarul, dormitorul ăsta, colinele blânde și albăstrui din Kentucky vor face parte din trecut. Chiar am crezut c-o să mă însoțească? Totuși, mă aud întrebând-o:

— De ce?

Ea îmi dă la o parte părul de pe frunte, așa cum face mama mereu.

— Întinde-te, fetițo! O să-ți spun o ultimă poveste și vreau să fii atentă. E important.

— De fiecare dată zici că-i important.

— Pentru că de fiecare dată e important.

Se întoarce la balansoar, nu înainte de-a se opri să-l scarpine pe Gus după ureche, în timp ce acesta scâncește în somn. Se așază și-și drege vocea.

— Asta-i povestea începutului lumii și-a femeii care-a căzut din cer.

— Am mai auzit-o pe asta, îi amintesc. De fapt sunt chiar sigură că

asta-i prima poveste pe care mi-ai zis-o.

Ea încuviințează.

— A fost prima, așa că va fi și cea din urmă, fiindcă între timp ai învățat să asculți.

„Învață să asculți, ascultă cu oasele, lasă povestea să te umple.”

Astfel de lucruri mi-a spus de fiecare dată. Ca să fiu sinceră, nu prea înțeleg ce vrea să zică, pentru că mă văd cu ea în toiul nopții, când mintea-mi e încețoșată, și pentru că vocea ei e echivalentul unei cutiuțe muzicale cântând Clair de lune2 atât de mângâietor, încât cuvintele propriu-zise se pierd în tapiseria sunetelor. Mă întind la loc și închid ochii, lăsând vocea ei să mă învăluie.

— A fost odată o lume mai veche, care a existat înaintea lumii noastre, începe ea. O lume care nu cunoștea moartea. Și în acea lume trăia o tânără femeie, care era foarte puternică și foarte stranie. Tatăl femeii a fost prima persoană din acea lume care a murit și, chiar și după

moartea lui, ea a continuat să vorbească adesea cu spiritul părintelui său.

Moartea deschisese ochii tatălui ei asupra a tot soiul de secrete pe care femeia încă nu le putea vedea, și astfel spiritul lui i-a spus să se mărite cu un străin dintr-o țară îndepărtată, pe care el i-l alesese drept soț. Așa că, împotriva dorinței mamei ei, tânăra femeie, încrezându-se în spiritul tatălui său, a călătorit până în acea țară îndepărtată, unde i s-a înfățișat străinului. Acesta era un vrăjitor puternic și a primit cu scepticism cererea în căsătorie a femeii, căci ea era foarte tânără, iar lui îi trebuia o soție puternică și dârză. S-a decis să o supună la trei încercări, iar dacă

avea să le treacă, urma să o ia de soție.

Mai întâi a dus-o în coliba lui și i-a dat niște porumb.

„Macină-mi porumbul ăsta”, i-a cerut el. Și ea l-a luat și l-a fiert puțin și, deși erau o mulțime de grămezi, l-a măcinat foarte repede cu piatra și vrăjitorul a fost uimit.

2 Mișcarea a treia din Suita bergamască de Claude Debussy.

Pentru cea de-a doua încercare, i-a poruncit să-și scoată hainele și să

gătească porumbul pe foc. Terciul a început să fiarbă și să sară pe ea, arzându-i pielea, dar ea nu s-a clintit A stat nemișcată până a terminat fiertura, deși porumbul o frigea.

Ca ultimă încercare, vrăjitorul a deschis ușa colibei și și-a chemat animalele care îl serveau. Acestea au venit iute și el le-a poftit să

mănânce terciul de pe trupul ei gol. Și, deși dinții lor ascuțiți și limbile lor aspre i-au rănit pielea și au scârbit-o, ea a rămas neclintită în seninătatea ei. Atunci, vrăjitorul s-a învoit să se însoare cu ea.

Vreme de patru nopți, proaspeții însurăței au dormit cu tălpile atingându-se, apoi bărbatul și-a trimis nevasta înapoi acasă, cu un dar de carne deosebit pentru rudele ei. I-a cerut să-l împartă în mod egal între toți sătenii. I-a mai cerut să le spună tuturor să-și dea jos acoperișurile ca să-i poată binecuvânta cu o ploaie de porumb dulce în acea noapte, și așa s-a întâmplat.

Când ea s-a întors, casa lui a devenit și-a ei și a început să-și petreacă zilele în compania unui copac care creștea acolo. Era un copac cu flori făcute dintr-o lumină atât de strălucitoare, încât luminau întreg tărâmul vrăjitorului. Femeia iubea copacul – o făcea să se simtă mai puțin străină și mai puțin nelalocul ei –, așa că stătea sub el și vorbea cu spiritele și cu tatăl ei mort. Iubea copacul atât de tare că, într-o noapte târziu, când toată lumea dormea, a ieșit din casă și s-a culcat cu el, rămânând grea.

Cam în aceeași perioadă soțul ei s-a îmbolnăvit și niciun vraci n-a reușit să-l vindece. În schimb, toți i-au spus că boala i-a fost provocată de nevasta lui. El a înțeles că aveau dreptate: nu mai întâlnise pe nimeni atât de puternic ca ea. I-a întrebat ce să facă. În lumea aceea nu exista divorțul. Singura moarte fusese cea a tatălui ei, iar ei nu reușiseră s-o înțeleagă. Dar vracii erau înțelepți și au găsit o soluție.

„Scoate din rădăcini copacul de lumină”, i-au zis ei „cheam-o acolo și fă-o să cadă în groapă. După aceea pune copacul la loc și puterile îți vor reveni.”

În aceeași zi, vrăjitorul a scos din rădăcini copacul luminii, dar când s-a uitat în groapă a descoperit că dedesubt se afla o altă lume. Și-a chemat soția și, când aceasta a venit, i-a zis:

„Apleacă-te să vezi, sub noi e o altă lume!” Ea a îngenuncheat lângă

copac și a privit prin golul unde se aflaseră rădăcinile. Mai întâi nu a văzut decât beznă, dar apoi, undeva foarte jos, a deslușit un albastru intens, nespus de frumos. Era plin de vise și speranțe și de aceeași lumină care curgea prin vinele copacului ei. Era chiar sursa luminii care o alinase când se simțise singură. Și-a privit soțul zâmbind și a zis: „Cine s-ar fi gândit că arborele de lumină crește deasupra unui loc atât de frumos?”

Soțul ei a încuviințat. „Mă întreb cum o fi acolo jos”, a zis el prudent.

„Și eu mă întreb”, a zis ea.

„Poate ar trebui să coboare cineva până acolo și să vadă”, a spus el.

Dar soția lui era șocată.

„Cum ar putea cineva să facă una ca asta?” a întrebat ea.

„Sari”, i-a propus el.

„Cum să sar?” a zis ea aplecându-se din nou deasupra gropii. A încercat să-și dea seama cam cât de jos se afla noua lume, dar n-a reușit.

Nu mai văzuse niciodată o asemenea distanță.

„Cineva curajos ca tine ar putea-o face cu ușurință”, i-a spus soțul ei. „Transformă-te într-o adiere blândă, într-o petală sau o floare a copacului de lumină și plutește în jos sau plonjează ca un șoim către lumea frumoasă de sub noi.”

Vreme de un minut ea a privit acel albastru scânteietor nesfârșit, care ascundea lucruri pe care nu le mai văzuse și vise pe care nu le mai visase.

„Aș putea sări”, a zis ea. „Aș putea pluti. Aș putea să cad în albastrul acela strălucitor.”

„Da. Ai putea”, a zis soțul ei.

Ea a rămas îngenuncheată încă un minut, privind, dusă pe gânduri.

Apoi s-a ridicat și și-a încordat mușchii puternici, și-a îndoit genunchii, și-a ridicat brațele deasupra capului și a plonjat prin gaura din lumea ei, către albastrul acela frumos.

Vrăjitorul – căci acum nu mai era bărbatul ei – a urmărit mult timp trupul prăbușindu-se prin beznă. Vracii care îl sfătuiseră au venit la căscioara lui și s-au apropiat de groapa pe buza căreia stătea.

„A sărit”, le-a zis el, și au ridicat cu toții copacul și l-au pus la loc, acoperind gaura care ducea către noua lume.

Și pentru că ea a sărit, s-a născut lumea noastră, încheie Bunica.

— Depinde pe cine întrebi, zic eu ridicându-mă în capul oaselor.