Kentucky. Și acum, cu trei luni înaintea marii mele evadări și a noului început, vizita Bunicii a dat totul peste cap.
— NAT-JACK-COCO! MICUL DEJUN E GATA! strigă mama din bucătăria de la parter, iar eu simt un gol în stomac când trec pe lângă
balansoar și cobor scările.
De obicei, dimineața sunt ultima care își părăsește camera. Coco, eficiența în carne și oase, e întotdeauna prima la masă, numai pentru a reveni la etaj câteva minute mai târziu ca să-l zorească pe Jack, bifând o serie de lucruri de care are el nevoie la școală, în timp ce butonează
telefonul, își împletește părul sau își aplică rimelul. Dacă n-ar fi ea, Jack probabil c-ar ieși din casă fără pantaloni, deși, dacă e să fim cinstiți, probabil ar reuși să aibă o zi frumoasă chiar și-așa.
La parter îl găsesc pe Jack în fața unei farfurii pline doar cu felii de șuncă, pe care și le îndeasă în gură cu furculița. Sunt aproape sigură că
are ochii închiși. În fața lui, Coco butonează telefonul aplecată deasupra unui castron cu fructe, cu frumoșii ei ochi albaștri machiați la perfecție cu tușe precise de creion de ochi și fard de pleoape. Seamănă leit cu mama, cu excepția nasului ascuțit, pe care l-a moștenit de la tata. Mereu m-am întrebat cum o fi să semeni cu părinții tăi.
Partea nasoală când ești adoptat este grija constantă de-a nu ajunge să fii împreună cu cineva cu care ai gene comune. Dacă aș fi sută la sută
indo-americană, nu ar trebui să-mi bat capul cu așa ceva într-un oraș ca Union, unde predomină albii, dar mi s-a spus că tatăl meu biologic era alb, ceea ce complică lucrurile.
Mama își ridică privirea de la aragaz, duce o mână la gură și icnește de parcă i-ar fi luat foc mâneca.
— Vai, iubito! Uită-te la tine ce frumoasă ești!
Își scutură buclele blond-roșcate ca și cum asta ar ajuta-o să-și stăpânească emoția și întinde brațele spre mine. Mă apropii fără chef și mă las îmbrățișată.
— Nu-mi vine să cred că e ultima ta zi de școală! Îmi aduc aminte ca ieri ziua când te-am adus acasă.
— Da, eram o adevărată plângăcioasă!
— Ei, încetează, nu erai așa! Erai liniștită și așa de curioasă! În prima noapte am stat treji și te-am privit, și tu ne-ai privit la rândul tău fără să scoți un sunet…
— Mamă, zice Jack de la masă.
— Am știut că ești specială și uite ce fată deșteaptă și talentată…
— Mamă, cred c-a luat foc ceva, spune Coco fără să-și desprindă
ochii de pe telefon.
— Ce?
Mama se întoarce spre aragaz și contemplă cu iritare omleta înnegrită lipită de fundul tigăii de fontă.
— Rahat!
— Mamă, nu știam că vorbești franceza, comentez eu.
— Ai auzit-o pe mama spunând „rahat”? o întreabă Jack pe Coco cu gura plină de șuncă.
— Da, e ciudată, zice Coco nepăsătoare.
Fiecare dintre ei e opusul celuilalt, Coco – o perfecționistă care știe ce vrea și Jack – tipul caraghios și naiv care se lasă purtat de curent, și totuși sunt inseparabili dintotdeauna. Cred că ăsta-i efectul coabitării vreme de nouă luni în același uter.
Mama alungă fumul fluturând o cârpă de vase.
— Dă-mi cinci minute și-ți fac alta.
Îmi torn cafea într-o cană și ies pe ușa de sticlă ce dă spre verandă, unde îl găsesc pe tata bându-și cafeaua, îmbrăcat într-o cămașă de blugi cu mâneci lungi, în ciuda umezelii calde a dimineții.
— ’neața, zic eu.
Tresare surprins, apoi se întoarce spre mine și-mi ciufulește părul.
— Ce faci, zăhărel?
Ridic din umeri, iar tata își pune cafeaua pe balustradă și-și încrucișează brațele pe piept.
— Coșmaruri?
Tata are darul de a ști anumite lucruri, mai ales când e vorba de mine sau de cai. Fără să se întrebe cum sau de ce știe, și fără să-și bage nasul. Vreau să-i povestesc totul dar nu pot vorbi și brusc înțeleg de ce: sunt îngrozită c-ar putea fi vorba chiar de el. Dacă tata e cel pe care ar trebui să-l salvez?
Scutur din cap și mă aplec să privesc curtea umbrită. Tata ia o gură
zdravănă de cafea.
— Îți amintești de crizele alea de furie care te apucau mai demult?
Nu știu de ce. Dar tocmai mi-am amintit de ele. Te trânteai pe jos țipând și dând din picioare, plângând și mușcând, indiferent unde ne aflam.
Oftez.
