Se întoarce spre mine.

— Da?

M-aș simți ușurată să-i povestesc despre avertismentul pe care mi l-a dat Bunica, dar nu reușesc să scot un cuvânt. Uneori e greu să

vorbești, ba chiar înfricoșător. Inima mi-o ia la galop, mâinile îmi tremură și mi se pare mai ușor să las lucrurile în bezna lor decât să le scot la lumină.

— Ai grijă, îngaim eu.

Își încruntă sprâncenele castanii, dese, dar nu mă chestionează.

— De dragul tău, zăhărel, întotdeauna.

Trei luni ca să-l salvez și nici nu știu pe cine. Trebuie s-o găsesc pe Alice Chan.

Sar peste prânz și mă strecor în toaletă, unde îmi pun la încărcat telefonul cu bateria muribundă și-mi reiau cu frenezie căutările pe Google. Accesez cât mai multe rezultate cu putință (Alice Chan, dentista din localitate, Alice Chan, avocat penal dintr-un oraș vecin, Alice Chan,

profesoară la NKU) până sună de intrare, apoi dau fuga la dulapul meu.

Tocmai îmi iau lucrurile pentru următoarea oră, când două mâini îmi acoperă ochii.

— Ghici cine-i?

— Harry Styles?

— Uau, ce aproape ești!

— OK, dă-mi un indiciu.

— Sunt unul dintre cei mau mari fani ai tăi.

— Mi-e cam greu, fiindcă pe lângă Harry Styles, nu-mi mai vine în minte decât fantoma lui River Phoenix, și mâinile lui n-aș putea să le simt.

Matt își ia mâinile de pe ochii mei și se reazemă de dulapul aflat alături, oferindu-mi acel zâmbet de băiat de aur pe care nici cel mai talentat ortodontist nu l-ar putea reproduce. Și-a pieptănat pe spate părul blond nisipiu și poartă jacheta echipei de fotbal din care face parte.

— Natalie Cleary, ți-a zis cineva că ești foarte ciudată?

— Cred că la un moment dat aprecierea asta a fost încorporată în legislația statului Kentucky, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care mă duc la o facultate din Rhode Island.

El se bosumflă.

— O să-mi fie dor de ciudățenia ta.

— Doar pentru că nu te-ai născut și tu cu vreuna.

— Probabil.

Îmi reține privirea puțin cam mult și pielea lui albă se îmbujorează

ușor. Ne-am despărțit de aproape un an și de-atunci fiecare dintre noi a avut partea lui de explorări, dar uneori vechile sentimente par gata să

iasă din nou la suprafață.

Ca și cum aș fi primit un ghiont de la subconștientul meu, oare știe sigur că NU vreau să sfârșesc măritată cu Matt Kincaid, trăind la ferma lui din Union, Kentucky, rup tăcerea zicând:

— Deși mama ta mănâncă numai chestii de culoare crem. Asta-i ciudat.

El se încruntă.

— Despre ce vorbești?

— Mi-a spus că nu poate suferi alimentele verzi. Odată chiar a zis:

„Nu-mi plac fructele.”

— Multe persoane pot spune asta.

— Da, persoane care n-au împlinit încă zece ani.

— Și mulți alți oameni, în general.

Ridic din umeri.

— În fine, continuă el, eu voiam să te întreb dacă vii la Noaptea absolvenților.

— Păi de fapt, sunt unul dintre absolvenți.

— Dar nu mai faci parte din niciuna dintre echipe.

— Așa…?

— Și noi doi ne-am despărțit.

— Stai… ce? Când?

Matt își dă ochii peste cap.

— Deci vii?

— Vin.

— OK, super, zice el zâmbind. Ar trebui să facem ceva dup-aia. De dragul vremurilor de odinioară.

— Vremurile de odinioară? întreb eu bănuitoare.

Eu și Matt am continuat s-o mai ardem împreună după ce ne-am despărțit, dar de acum șase luni, când am căzut pentru a treia oară

pradă vechilor obișnuințe, mi-am făcut o datorie solemnă din a nu mai rămâne singură cu el decât între pereții școlii. Sărutul în sine n-a fost rău deloc, dar am ajuns la concluzia că, oricât aș ține la prietenia noastră, eu nu vreau să continui relația cu el și am fost foarte sigură că el vrea să