— Ești sigur că ai internet la ferma aia a ta, Matt? Ce-ți ține de cald noaptea dacă nu celebritățile masculine angoasate care au murit înainte să ne naștem noi?
— Fotbalul, Nat.
— Ei, n-aș ști sigur, dar pariez că există o grămadă de site-uri dedicate fotbalului.
— S-a notat, zice el. Dar de ce-ți pasă atât de tare de tipul ăsta, Phoenix, când avem o stafie care bântuie chiar aici, în sala de muzica a liceului nostru?
Scot o exclamație și-l apuc de mânecă:
— Stai… crezi că River ar putea fi fantoma din sala de muzică?
Matt dă ochii peste cap și vrea să spună ceva, dar înainte s-o facă, stomacul mi se ridică în gât și mă îndoi de mijloc, luptându-mă cu senzația că mă aflu în cădere liberă. Luminile din plafon se sting. Holul se cufundă în întuneric și-n tăcere. Înjur printre dinți și întind brațul, dar nu mă întâmpină decât aerul.
— Matt?
Simt cum mi se zburlește părul pe ceafă în timp ce roiurile de culori pălesc, permițând vederii mele să se deprindă cu bezna. Inima începe să-mi bubuie în piept, iar ochii încearcă să-mi comunice imposibilul: toată lumea a dispărut. Sunt singură pe un coridor unde întunericul e gros să-l tai cu cuțitul.
În aer e o tensiune pe care am simțit-o numai în anumite clipe ale vieții mele: tremurul unui vis invadându-mi realitatea, așa cum au făcut-o bărbatul în haină verde și celelalte halucinații înainte de apariția Bunicii.
Visez. Ăsta-i un soi nou de halucinație și, ca de fiecare dată, totul pare mult prea real, incredibil, dar imposibil de negat. Încerc să înghit, însă gâtlejul mi-e uscat, așa că înaintez cu pași târșâiți și cu brațele tremurând, lăsându-mi palma să alunece pe metalul rece al dulapurilor.
— Matt? strig tare.
Vocea îmi reverberează lovindu-se de pardoseala zgâriată.
Ceva îmi atinge brațul și îmi înăbuș un țipăt, apoi, brusc, neoanele de deasupra se reaprind și toată lumea reapare.
— O, Dumnezeule!
Îmi încleștez mâna pe piept și încerc să-mi reglez respirația precipitată, în timp ce ochii mei înregistrează pistruii șterși ai lui Matt și mâna lui pe brațul meu. Își încruntă sprâncenele și privește peste umăr de parcă s-ar aștepta să vadă o tornadă năpustindu-se asupra noastră.
— Nat? zice el scuturându-mă ușor de braț. Ești bine?
— Curentul, gâfâi eu.
Matt mă privește pieziș.
— Luminile tocmai s-au stins.
Și toată lumea a dispărut.
— Hă? zice el ridicând din umeri. Probabil că mi-a scăpat.
Mă forțez să înghit, deși îmi simt gâtul ca șmirghelul.
— Probabil că da.
Matt privește în jur și se apleacă până când buzele lui ajung la nivelul urechii mele.
— Nat, ce se-ntâmplă? Mie poți să-mi spui, insistă el.
Fac un pas în spate, silindu-mi frica să se retragă în golul din stomacul meu.
— Nimic. Mă simt bine.
El oftează.
— Ne vedem diseară.
În timp ce se îndepărtează, înghiontindu-l în treacăt cu umărul pe Derek Dillhorn, îmi ridic privirea către neoanele din tavan, cu ochii în patru, așteptând. „Nu vreau să te sperii, dar trebuie să fii pregătită
pentru ceea ce va urma”, a zis Bunica.
3
După cină mă întorc împreună cu Jack și Coco la liceul Ryle, în Jeepul care scoate un sunet de parcă i s-ar fi înțepenit o pisică în motor.
— Doamne! Ce credeți că se-aude?
— Nu știu, zice Jack. Radiatorul?
— Habar n-are, spune Coco fără să-și ridice privirea. Ia spune, tu și cu Matt vă împăcați?
— Ce-ți veni să-ntrebi?
— Abby a zis că el te-a invitat în oraș și că tu ai zis da. Mi se pare grozav.
— Pe bune? Fiindcă vorbești ca Stephen Hawking când spune că i se pare grozav.
