2 Mișcarea a treia din Suita bergamască de Claude Debussy.
Pentru cea de-a doua încercare, i-a poruncit să-și scoată hainele și să
gătească porumbul pe foc. Terciul a început să fiarbă și să sară pe ea, arzându-i pielea, dar ea nu s-a clintit A stat nemișcată până a terminat fiertura, deși porumbul o frigea.
Ca ultimă încercare, vrăjitorul a deschis ușa colibei și și-a chemat animalele care îl serveau. Acestea au venit iute și el le-a poftit să
mănânce terciul de pe trupul ei gol. Și, deși dinții lor ascuțiți și limbile lor aspre i-au rănit pielea și au scârbit-o, ea a rămas neclintită în seninătatea ei. Atunci, vrăjitorul s-a învoit să se însoare cu ea.
Vreme de patru nopți, proaspeții însurăței au dormit cu tălpile atingându-se, apoi bărbatul și-a trimis nevasta înapoi acasă, cu un dar de carne deosebit pentru rudele ei. I-a cerut să-l împartă în mod egal între toți sătenii. I-a mai cerut să le spună tuturor să-și dea jos acoperișurile ca să-i poată binecuvânta cu o ploaie de porumb dulce în acea noapte, și așa s-a întâmplat.
Când ea s-a întors, casa lui a devenit și-a ei și a început să-și petreacă zilele în compania unui copac care creștea acolo. Era un copac cu flori făcute dintr-o lumină atât de strălucitoare, încât luminau întreg tărâmul vrăjitorului. Femeia iubea copacul – o făcea să se simtă mai puțin străină și mai puțin nelalocul ei –, așa că stătea sub el și vorbea cu spiritele și cu tatăl ei mort. Iubea copacul atât de tare că, într-o noapte târziu, când toată lumea dormea, a ieșit din casă și s-a culcat cu el, rămânând grea.
Cam în aceeași perioadă soțul ei s-a îmbolnăvit și niciun vraci n-a reușit să-l vindece. În schimb, toți i-au spus că boala i-a fost provocată de nevasta lui. El a înțeles că aveau dreptate: nu mai întâlnise pe nimeni atât de puternic ca ea. I-a întrebat ce să facă. În lumea aceea nu exista divorțul. Singura moarte fusese cea a tatălui ei, iar ei nu reușiseră s-o înțeleagă. Dar vracii erau înțelepți și au găsit o soluție.
„Scoate din rădăcini copacul de lumină”, i-au zis ei „cheam-o acolo și fă-o să cadă în groapă. După aceea pune copacul la loc și puterile îți vor reveni.”
În aceeași zi, vrăjitorul a scos din rădăcini copacul luminii, dar când s-a uitat în groapă a descoperit că dedesubt se afla o altă lume. Și-a chemat soția și, când aceasta a venit, i-a zis:
„Apleacă-te să vezi, sub noi e o altă lume!” Ea a îngenuncheat lângă
copac și a privit prin golul unde se aflaseră rădăcinile. Mai întâi nu a văzut decât beznă, dar apoi, undeva foarte jos, a deslușit un albastru intens, nespus de frumos. Era plin de vise și speranțe și de aceeași lumină care curgea prin vinele copacului ei. Era chiar sursa luminii care o alinase când se simțise singură. Și-a privit soțul zâmbind și a zis: „Cine s-ar fi gândit că arborele de lumină crește deasupra unui loc atât de frumos?”
Soțul ei a încuviințat. „Mă întreb cum o fi acolo jos”, a zis el prudent.
„Și eu mă întreb”, a zis ea.
„Poate ar trebui să coboare cineva până acolo și să vadă”, a spus el.
Dar soția lui era șocată.
„Cum ar putea cineva să facă una ca asta?” a întrebat ea.
„Sari”, i-a propus el.
„Cum să sar?” a zis ea aplecându-se din nou deasupra gropii. A încercat să-și dea seama cam cât de jos se afla noua lume, dar n-a reușit.
Nu mai văzuse niciodată o asemenea distanță.
„Cineva curajos ca tine ar putea-o face cu ușurință”, i-a spus soțul ei. „Transformă-te într-o adiere blândă, într-o petală sau o floare a copacului de lumină și plutește în jos sau plonjează ca un șoim către lumea frumoasă de sub noi.”
Vreme de un minut ea a privit acel albastru scânteietor nesfârșit, care ascundea lucruri pe care nu le mai văzuse și vise pe care nu le mai visase.
„Aș putea sări”, a zis ea. „Aș putea pluti. Aș putea să cad în albastrul acela strălucitor.”
„Da. Ai putea”, a zis soțul ei.
Ea a rămas îngenuncheată încă un minut, privind, dusă pe gânduri.
Apoi s-a ridicat și și-a încordat mușchii puternici, și-a îndoit genunchii, și-a ridicat brațele deasupra capului și a plonjat prin gaura din lumea ei, către albastrul acela frumos.
Vrăjitorul – căci acum nu mai era bărbatul ei – a urmărit mult timp trupul prăbușindu-se prin beznă. Vracii care îl sfătuiseră au venit la căscioara lui și s-au apropiat de groapa pe buza căreia stătea.
„A sărit”, le-a zis el, și au ridicat cu toții copacul și l-au pus la loc, acoperind gaura care ducea către noua lume.
Și pentru că ea a sărit, s-a născut lumea noastră, încheie Bunica.
— Depinde pe cine întrebi, zic eu ridicându-mă în capul oaselor.
Bunica își înclină capul.
— Depinde pe cine întrebi.
Cam o treime din poveștile pe care mi le-a spus sunt mituri ale creației și nu-s două la fel. Nu știu cui aparțin exact toate poveștile astea, deși, când dau peste nume ca Veverița și Femeia-Porumb sau Avraam și Isaac, reușesc de obicei să ghicesc.
— Știi, Natalie… spune Bunica, apoi trage aer adânc în piept și-și privește mâinile. Ți-am spus toate poveștile astea dintr-un motiv anume.
Doar am întrebat-o de un milion de ori: „De ce apari în camera mea în toiul nopții și-mi spui chestiile astea?”
— Ai zis că poveștile însele sunt motivul.
Ea oftează și vocea îi devine mai stinsă, mai sumbră.
— Poveștile sunt importante. Ele contează independent de noi.
Natalie, suntem parte din ele. Suntem mult mai mici decât ele. Dar mai există un motiv.
Văd lacrimi scânteind în genele ei întunecate și deodată pare mult mai tânără.
