— O iau razna!

— Ba nu, îmi răspunde ea în șoaptă. Ai spus că Bunica e-n oraș.

N-ar putea să fie vreun prieten de-al ei?

— Nu știu dacă are prieteni.

— Sigur că are prieteni. Ce crezi că-s îngerii?

— Nu-s sigură că e acel Dumnezeu.

— Îți spune povești biblice, nu?

Încă de la început, Megan s-a comportat de parcă Bunica ar fi Isus deghizat. Eu, pe de altă parte, n-am știut niciodată unde se termină

ideea ei despre Dumnezeu și unde începe a mea. Uneori, când Megan îmi vorbește despre credința ei, îmi zic „da, chiar așa e!”, dar poveștile Bunicii m-au făcut să cred că ideea de Dumnezeu e prea mare ca să

poată fi definită de o carte, de niște trupuri aliniate în strane sau chiar de una dintre marile religii ale lumii. Îl recunosc pe Dumnezeu atunci când Îl văd și Îl văd pretutindeni, în Megan, în cerul nopții și în răsăritul soarelui și mai ales în Bunica.

— Da… câteodată. Dar alteori îmi spune povești despre oameni cu nume ca Veverița și Nevăstuica. Ăștia sunt și ei din Biblie? Se povestește pe undeva prin Vechiul sau Noul Testament cum a furat Bunica-Păianjen focul? Pentru că eu cred că asta e o poveste de-a indienilor Choctaw.

Megan mă înghiontește.

— Bine, nu știu cum anume se leagă toate astea, dar ideea e că te cunosc. Nu ești nebună. Bunica e adevărată și orice ți se întâmplă acum nu e o plăsmuire a imaginației tale. O să-i dăm noi de capăt, OK?

Îmi mușc buzele și încuviințez. Îmi scot telefonul din geantă ca să-mi reiau căutările pe Google și simbolul bateriei mai că mă privește cu reproș. Îmi amintesc că mi-am lăsat încărcătorul în dulap, laolaltă cu restul lucrurilor pe care mi-am propus să le recuperez săptămâna viitoare.

Vreau să-i spun lui Megan c-o să dau o fugă până în clădirea școlii ca să îmi pun telefonul la încărcat, dar chiar atunci antrenorul termină

de înmânat premiile și mulțimea izbucnește în aplauze. Imediat ce

jucătorii de fotbal pornesc înapoi către tribune, toată lumea se ridică în picioare făcându-și vânt și dezlipindu-și de corp tricourile transpirate.

Matt urcă vioi treptele până la noi și ne cuprinde cu brațele pe după gât, sărutându-ne pe rând pe cap, iar eu nu pot să nu remarc felul în care sărutul lui amical stăruie pe fruntea mea.

— Câh, ești transpirat, spune Megan împingându-l.

O ignoră și zice:

— Fetelor, vreți să mergem să mâncăm ceva?

— Sigur, zic eu. Dar mai întâi trebuie să iau ceva din dulap.

— Atunci mai bine te-ai grăbi pentru că or să încuie școala imediat ce bagă podiumul înapoi în sala de sport.

Mama și tata au urcat între timp până la noi și îi îmbrățișează pe Megan și pe Matt.

— Ce bine-i să vă văd din nou pe toți trei împreună zice mama strângând-o pe Megan de brațe și arborând acel zâmbet care o face un agent imobiliar atât de bun. Nu-i minunat, Patrick?

Tata încuviințează și nu zice nimic. Antrenorul crede despre sine că

nu-i un ins prea vorbăreț, dar aș vrea să-l vad petrecându-și o zi la grajduri cu tata. Mama se întoarce spre mine și pe chipul ei apare o expresie atât de plină de empatie, că probabil o doare până-n străfundul sufletului să se schimonosească așa.

— Ți-a fost greu să vezi trupa de dans făcându-și numărul?

— Mie mi-a fost greu, intervine tata încet. Am crezut că lui Rachel Hanson o să-i iasă ochii din cap. Cum se cheamă ce face ea cu fața?

— Expresii? spune Megan.

— Cred că expresia aia anume se cheamă „bășină lichidă cu grand jeté6”, zic eu.

— Natalie! exclamă mama.

— Când vezi mutra aia la un cal, știi că e pe modul „atacă sau fugi”, cugetă tata.

— Când dansează Rachel, toată lumea e pe modul „atacă sau fugi”, îl aprobă Megan cu un aer meditativ.

Mama își îngroapă fața în palme.

6 Una dintre cele mai spectaculoase mișcări de balet, un salt în care dansatorul, pornind de pe un picior și aterizând pe celălalt, ajunge în mijlocul mișcării să execute sfoara în aer.

— Provine dintr-o familie destrămată.

— Da. La fel și War Horse7 și Seabiscuit8, mamă. Asta nu-i o scuză.

În clădirea școlii domnesc bezna și răcoarea, deși aerul e încărcat de umezeală. Contemplu de la balcon sala de mese aflată dedesubt și peretele ale cărui ferestre dau către peluza din față, apoi, amintindu-mi de întâmplările după-amiezii, scrutez rapid holul vag luminat înainte să

mă aventurez pe coridoarele mult prea întunecate.

Cu cât mă îndepărtez mai tare de uși, cu atât mi se face mai frică să

umblu singură pe întuneric. La fiecare pas, vocea Bunicii îmi răsună în cap: „Trebuie să fii pregătită pentru ceea ce va veni.”

Formez cifrul dulapului meu, scotocesc printre rândurile de bibliorafturi și suveniruri aranjate într-o ordine maniacală, îmi îndes încărcătorul în geantă și mă întorc să plec înainte de inevitabila apariție a criminalului cu securea.

Ceva mă face să mă opresc.

O muzică minunată, care se revarsă pe coridorul întunecat dinspre sala de muzică.

În ultimii patru ani am tot auzit povestea despre fantoma din sala de muzică, dar de fiecare dată când am încercat să-mi imaginez ce-aș

face dacă m-aș pomeni confruntată cu cântecul ei de sirenă, în mod sigur nu mi-am imaginat că voi înainta către ea.

Dar nu-i nicio fantomă, mă neliniștesc eu degeaba. E numai vreun absolvent care s-a furișat până aici, cineva pe care sigur îl cunosc, și cântecul tulburător pe care, cu uitare de sine, îl cântă la pian.

Înaintez încet pe coridor și o vreme rămân în fața ușilor de lemn, ascultând pur și simplu. Cântecul e trist, sfâșietor chiar, și, nereușind să

găsesc cuvintele care să-l descrie, mă copleșește frustrarea. Mă gândesc că Bunica ar ști s-o facă. Ar avea o întreagă poveste care să i se potrivească mănușă acestui cântec. Deschid ușa cât mai încet cu putință