și mă furișez înăuntru.

Pianul cel negru de concert, acoperit de zgârieturi, dar încă elegant, se află în colțul opus. Insul care cântă la el nu a aprins niciun bec, ceea 7 Cal din romanul cu același nume de Michael Morpurgo.

8 Cal de curse faimos în timpul Marii Depresiuni din SUA, devenit câștigător după o serie de eșecuri care nu prevesteau un palmares strălucit.

ce-l face greu de deslușit. Dar dacă nu l-ar fi trădat umerii largi și părul lung și ușor murdar, în mod cert ar fi făcut-o punga de hârtie de pe pian.

Cine naiba-i tipul ăsta? Poate chiar e o făptură de soiul Bunicii.

Oricum, nu vreau să-l întrerup din cântat. Stau lângă ușă, cu capul rezemat de tocul ei umed, ascultând și privind. Mâinile lui prea mari plutesc cu grație peste clape și umerii largi i se încordează sub tricoul uzat, iar imaginea aceasta în sine – un băiat mare cât un urs grizzly ghemuit deasupra unui pian pe care n-ar trebui să-l poată face să cânte astfel, cu atâta tandrețe și recunoștință – ar fi nostimă, dacă melodia nu ar fi atât de captivantă.

Închid ochii și mă gândesc la toate poveștile pe care mi le-a spus Bunica, în căutarea uneia care să se potrivească perfect cu cântecul lui.

4

— Asta-i o poveste adevărată, fetițo, așa că ascult-o cu atenție, a zis Bunica.

— Așa spui despre toate, m-am revoltat eu.

Aveam nouă ani și, până atunci, niciuna dintre poveștile ei nu-mi păruse adevărată.

— Toate au fost adevărate, a spus Bunica. Dar asta e mai adevărată

decât toate.

— Vrei să zici că asta s-a întâmplat cu adevărat.

— Nicio poveste nu e mai adevărată decât alta care are în spiritul ei adevărul.

— Ce vrea să-nsemne asta? am întrebat-o.

— Poveștile se nasc din conștiința noastră, a spus ea împletindu-și degetele în poală. Izvorăsc din ceea ce știm deja. Vin din lucrurile pe care le învățăm de la străbunii și neamul nostru. Fiecare învață lucruri diferite, în funcție de locul unde s-a născut, așa că și poveștile pe care le vei auzi tu vor fi diferite. Așa cum și lucrurile pe care vor decide să le facă cei din neamul tău vor fi diferite. Dacă vrei să iei cele mai bune decizii, trebuie să asculți toate poveștile și să le știi pe toate pe de rost, să

le simți până în măduva oaselor. E important să știi, Natalie, că nicio poveste nu e mai adevărată decât adevărul însuși. Toate poveștile bune și toate viețile noastre se nasc din această cunoaștere.

— Atunci ce-i adevărul?

— E greu de spus. De aceea e important să asculți și să privești și înainte, dar și îndărăt de-a lungul ițelor pe care Bunica-Păianjen le țese între lucruri. Ai înțeles?

— Nu înțeleg niciodată ce spui, i-am răspuns.

Ea a ridicat din umeri.

— În fine, povestea asta o să-ți placă pentru că s-a întâmplat cu adevărat și un tip alb cu dantele la pălărie a scris-o și și-a pus pecetea pe ea drept confirmare. Începe într-un loc numit Nee-ah-ga-rah sau, dacă-ți place să pronunți numele schimonosindu-le prostește, numai de-a naibii, poți să-i zici Niagara, care sună cam ca Viagra. Înseamnă „ape tunătoare”.

— Cascada?

— Ea însăși, spune Bunica. Nee-ah-ga-rah era locul sacru al tribului Seneca, ai cărui membri credeau că apele cascadei erau o ușă către lumea spiritelor, Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii. Când se duceau acolo auzeau mugetul unui spirit foarte puternic care trăia în acele ape.

— Vrei să zici că auzeau apa, am spus eu.

— Poate, a zis Bunica.

— Sigur.

— De unde știi?

— Pentru că nu există spirite, am răspuns eu.

— De unde știi? a repetat ea.

— Fiindc-așa mi-a zis mama.

— Și despre mine ce ți-a zis mama ta? m-a întrebat ea și, când nu i-am răspuns, a continuat, cu o vagă undă de satisfacție în glas. În fiecare an, oamenii din tribul Seneca îi aduceau jertfă marelui spirit al cascadei o tânără fecioară și era o mare onoare să fii cea aleasă. Femeile se luau la întrecere pentru șansa de-a fi aceea care avea să se lungească într-o canoe albă și să treacă dincolo de cascadă, în lumea spiritelor. Acolo tânăra avea să-i întâlnească pe cei din neamul ei, care urmau s-o cinstească pentru sacrificiul făcut.

În 1679 o femeie frumoasă și puternică pe nume Lela-wala a cerut să

fie aleasă drept jertfa acelui an. Lela-wala era fiica șefului tribului Seneca, Ochi de Vultur, și deși soția și ceilalți copii ai lui muriseră de ani buni, el i-a dat binecuvântarea și Lela-wala a fost aleasă drept jertfă. Pe vremea aceea trăia și un explorator francez pe nume La Salle, care locuia de ceva timp printre indienii Seneca, străduindu-se să-i convertească la creștinism, cum era obiceiul pe-atunci. Când a aflat că tribul plănuia s-o jertfească pe Lela-wala, s-a înfățișat dinaintea șefului Ochi de Vultur și a celorlalte căpetenii și i-a rugat să nu facă acest sacrificiu.

Ei însă nu s-au lăsat convinși. Una dintre căpeteniile tribului i-a spus: „Cuvintele tale te contrazic. Tu spui că Isus ne-a oferit exemplul sacrificiului său. Noi urmăm acest exemplu. De ce sacrificiul lui este măreț, iar al nostru o infamie?”

Și La Salle a plecat devastat, supărat pe șeful Ochi de Vultur. Dar el nu înțelegea căile neamului Seneca. Nu a văzut câtă durere îi provocase căpeteniei Ochi de Vultur decizia fiicei sale, căci șeful de trib era un bărbat brav, care trebuia să-și onoreze fiica și tribul, indiferent cât de

prețioasă era Lela-wala pentru el. Căci, chiar dacă șeful era parte a marii țesături a vieții și a neamului său, atât cel uman cât și cel inuman, ea era cea mai dragă ființă pe care-o avea pe lumea aceasta.

În ziua sacrificiului, tribul Seneca s-a adunat pe malul fluviului ca să sărbătorească, ospătându-se și cântând, dansând și jucând jocuri, respectând ritualurile. Când în cele din urmă a sosit momentul, toată

lumea a amuțit privind mica bărcuță care fusese împodobită cu fructe și flori în cinstea vieții și-a morții lui Lela-wala și a rolului acestora în povestea tribului.

Dar când barca a fost prinsă de curent, tribul a văzut o altă canoe albă ivindu-se de sub copacii de pe celălalt mal. Durerea șefului Ochi de Vultur fusese atât de mare, încât decisese să i se alăture fiicei sale în sacrificiu. Curentul l-a purtat iute către cascadă și în curând a ajuns lângă fiica lui.

S-au privit și și-au întins mâinile pe deasupra apei care îi despărțea, iar tribul și-a pierdut seninătatea și din rândurile sale s-a ridicat un strigăt în care se împleteau disperarea și recunoștința. Cele două canoe s-au prăbușit împreună în cascadă și fecioara și căpetenia au pătruns pe Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii, unde au fost transformați în spirite pure, întregi, curate și puternice.

De atunci au trăit dincolo de cascadă, unde vuietul ei se aude ca o muzică lină.

— Te-ai înșelat, i-am zis eu după o tăcere îndelungată.

Bunica a ridicat din sprâncenele ei întunecate și ochii i s-au luminat.

— Cu privire la ce?

— Nu mi-a plăcut povestea asta.

— Și tu care credeai că eu nu mă înșel niciodată.

Am căzut pe gânduri o vreme.

— Și Lela-wala și Ochi de Vultur chiar s-au dus pe Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii?