Și mă gândesc la veranda din fața casei mele și la toate serile pe mi le-am petrecut acolo cu Megan când eram copii, seri de vară când eram lipicioase și pline de praf după atâta joacă, iar Gus era doar un cățeluș.
La toate serile când ne-am jucat de-a fantomele sau prinselea cu copiii din cartier care mergeau la St. Henry sau la St. Paul – și uneori cu Matty, adus de tatăl său după ce-și termina treburile la fermă până când soarele apunea și se lăsa brusc noaptea.
Apoi văd licuricii, în iarba de lângă pista ce înconjoară terenul de fotbal și roind pe dealul care se înalță în stânga formației, dealul unde
m-a sărutat prima oară Matt Kincaid, căpitanul echipei de fotbal5, când eram în clasa a opta.
Îmi simt pleoapele grele, imnul răsună din ce mai lent și probabil că
ațipesc, pentru că deodată mă pomenesc trăind din nou acea senzație de cădere, și tot ce-i în jur dispare.
Nu stadionul sau terenul, ci zgomotul, trupa de muzicanți, publicul, până și Megan.
Tot și toate, mai puțin eu, greierii și lumina acelor preasfinte proiectoare.
Cu bruschețea unei noi lumini care se aprinde, cineva se ivește din senin în mijlocul terenului de fotbal. Un băiat înalt, cu umeri lați și părul lung, castaniu murdar, stând cu spatele la mine. Ține în mâna dreaptă o pungă de hârtie și o duce la gură, luând o înghițitură din orice-o fi înăuntru, apoi își lasă capul pe spate și privește în sus.
Tăcerea e atât de profundă, încât lumea parcă devine mai vastă și băiatul pare mai departe decât ar putea să se afle de fapt.
Mă uit în sus, urmând direcția privirii lui, și cerul din Kentucky mi se pare mai îndepărtat ca oricând. Cornul lunii e în descreștere în noaptea asta, printre câțiva nori și o pulbere de stele. Îmi cobor privirea și examinez părul lățos al băiatului, spatele, fundul, încercând să-mi dau seama cine e, însă fără succes.
Visez un străin. Cred că asta nu-i chiar atât de ciudat. E ca atunci când Bunica a apărut pentru prima oară la marginea patului meu și ar fi trebuit să-mi fie frică, dar nu mi-a fost, când am știut pe loc că pot avea încredere în ea, c-o cunosc, spre deosebire de vizitatorii care mi s-au arătat înaintea ei.
Mă ridic și mă reazem de balustrada de pe culoarul ce separă
tribunele. Vreau să cobor pe teren și să stau alături de acest băiat între cer și pământ, până când o să simt că fiecare parte a mea atinge fiecare strat al lumii. Am senzația că e important s-o fac, dar, deși sunt convinsă
că e doar un vis, mă simt timidă și stingherită, ca și cum n-aș știi ce să
spun când aș ajunge lângă ei.
5 Termenul „fotbal” desemnează aici fotbalul american. Poziția lui Matt Kincaid este cea de quurterback (aprox. mijlocaș ofensiv), care este de cele mai multe ori și căpitanul echipei.
Însă nevoia de a cobori pe teren se dovedește mai puternică Cobor o treaptă și metalul îmi scârțâie sub picior.
Probabil că băiatul de pe teren aude zgomotul, căci începe să se întoarcă, dar înainte să-i văd fața, totul revine brusc la normal: imnul se încheie, iar mulțimea strigă, aplaudă și aclamă.
Iar el a dispărut.
— Nat? îmi strigă Megan acoperind larma.
Stau în mijlocul culoarului, ținându-mă de balustradă.
— Ești OK?
— Nu știu.
— Vrei să plecăm? mă întreabă ea.
— Nu, îi răspund așezându-mă din nou lângă ea.
Am fost sinceră. Nu vreau să-mi desprind ochii de teren. Se petrece ceva aici și mă tem să nu-mi scape.
— Ești sigură?
Fac semn că da. Trebuie să stau și să urmăresc. Trebuie să înțeleg.
În plus, eu nu mai sunt în nicio echipă, dar Megan e, iar noaptea asta e importantă pentru ea și pentru fetele lângă care ne-am așezat.
După echipa de dansuri vin premiile pentru seniori la softball și baseball, apoi urmează majoretele, apoi premiile pentru fotbal european, moment în care devine absolut necesar să-i dau un ghiont lui Megan, fiindcă Brian Walters o privește fără nicio jenă cu ochii lui albaștri ca gheața.
— Vrea să-ți facă niște bebeluși superbi, cu ochi albaștri, îi șoptesc.
— Deci cât timp nu-i spune cineva că n-are uter, zici că am vreo șansă? murmură ea.
Urmează premiile la tir cu arcul, acesta fiind momentul în care eu și Megan aflăm că liceul Ryle are o echipă de arcași. Urmează baschetul și echipa de gimnastică ritmică și, în sfârșit, vine momentul premiilor la fotbal.
Antrenorul Gibbons își face apariția pe podium și strigă numele seniorilor, iar mulțimea fluieră și tropăie. Matt stă la capătul mai îndepărtat al șirului, chipeș, dar și jenat, un prinț din filmele lui Disney care a prins viață în ținuta lui îngrijită, blugi și haină din tricot.
— Știți bine că nu-s genul care să se-ntindă la vorbă, începe antrenorul. Dar când vorbesc, vorbesc rar și asta-i de folos.
Din tribune se ridică râsete apreciative și, ținându-se de cuvânt, antrenorul începe să-i prezinte metodic și fără grabă pe seniori, menționând contribuția adusă de fiecare în cadrul echipei.
Întotdeauna mi-a plăcut să-l privesc pe Matt jucând. Are o grație care majorității sportivilor le lipsește. Poți fi un bun sportiv și fără ea, dar nu poți fi strălucit. Mama spune că tata o avea, pe vremea când juca baschet, înainte să-și rupă ligamentul încrucișat anterior în primul semestru din facultate. Era pe punctul de a fi selectat în NBA când s-a întâmplat asta, sau așa povestește mama. N-am reușit niciodată să mi-l imaginez în această ipostază, pentru că nu l-am cunoscut decât ca veterinar și dresor de cai, chestie la care se pricepe atât de bine, încât nu pare posibil (sau cinstit) să mai fi avut încă un talent de același calibru.
Momentan pe Jack nu-l interesează decât fotbalul, dar o parte din mine se întreabă ce talent ascuns și-ar putea descoperi dacă n-ar mai juca, și apoi încerc să gonesc gândul ăsta oribil, ca nu cumva să-i provoc vreun accident fratelui meu mai mic prin forța minții.
Mă las absorbită de momentul de triumf al lui Matty și aproape că
