— Și mie îmi pare bine să te cunosc…?

— Beau, se prezintă el.

— Beau.

El face semn că da.

„Beau.”

— Ne mai vedem!

Când ajung în parcare, îl aud pe Matt Kincaid zicând „Ce-ar fi să

mergem la Hooters?” și-mi dau seama că a venit momentul să mă duc la culcare.

— Cred c-o să mă duc acasă, spun eu și toți patru tresar.

— Doamne, Natalie! exclamă Rachel apucându-se de piept și fluturând dramatic din gene.

— Da, pe bune, cum ai venit încoa’? Levitând? zice Derek.

— Unde-ai fost? mă întreabă Matt.

Mă simt copleșită de vinovăție. Pentru că m-am ascuns de ei, pentru că i-am lăsat să mă caute și pentru că, dacă e să fiu cinstită, am flirtat cu cineva care nu e Matt.

— Să iau ceva din dulap, răspund ridicând geanta ca pe-o dovadă.

— Te-am căutat acolo, spune Rachel punându-și o mână în șold.

Nici urmă de tine, și apropo – ai ratat prilejul de-a vedea fantoma din sala de muzică.

— M-am oprit la baie.

Acum mint pe față și, după arcuirea sprâncenelor blonde și subțiri ale lui Megan, îmi dau seama că s-a prins. Nu-i nimic, oricum am de

gând să-i povestesc totul, dar nu vreau să stric o poveste bună cu fantome și nici să vorbesc despre băieți cu Matt Kincaid.

— Nu trebuie să mergem neapărat la Hooters, spune el. Putem să

mergem la BW3.

— Da’ care-i problema cu Hooters? întreabă Rachel.

— Păi, practic, totul, zic eu.

Ea râde cu asprime.

— Chiar te crezi prea bună ca să mănânci la Hooters.

— Rachel, orice om cu papile gustative funcționale e prea bun ca să

mănânce la Hooters, răspund eu. Mâncarea de-acolo e scârboasă, iar eu sunt obosită.

— Sau la Barleycorn, propune Matt. N-am mai fost pe-acolo de ceva vreme.

Matt a fost genul de iubit care-mi cânta în strună sau cel puțin îmi lua partea în public. Replicile ca „Nu pricep de ce n-ai putut să zici și tu ca ei/de ce te-ai simțit jignită/ de ce nu mai vrei să faci nimic din ce făceam înainte” veneau mai târziu, între patru ochi, dar aveam senzația că el se străduia sincer să mă înțeleagă.

— Și eu mă simt cam obosită, intervine Megan.

— Hai să bem ceva la Rachel acasă, propune Derek.

— Nu prea am chef să beau, zice Matt.

— Da’ de când, frate? întreabă Derek.

— Pe vremuri n-aveam nicio problemă să mâncăm la Hooters, zice Rachel, care nu vrea să mă slăbească. Înainte să te transformi într-o feminazistă constipată de la Ivy League10.

— Iar tu n-aveai nicio problemă să te dai cu rimel albastru, îi răspund eu. Oamenii se mai maturizează.

— Da, să știi că îmi aduc aminte de rimelul ăla albastru. Mi-l dăduse târfa de sor-mea, știi tu, aia care lucrează la Hooters.

— Rachel, mă răstesc eu, nu mă interesează dacă Janelle vrea să

muncească la Hooters. Nu mă interesează dacă tu și tot restul lumii vreți să vă aruncați banii pe pui cu gust de cauciuc și sosuri pe bază de ketchup. Și cel mai puțin – mai puțin ca orice altceva pe lume – mă

interesează dacă soră-ta face sex și de câte ori. Asta-i treaba cu noi, 10 Grup de opt universități prestigioase din nord-estul Statelor Unite, printre care Princeton, Yale sau Brown.

feminazistele constipate, nu ne pasă dacă femeile vor să poarte pantaloni scurți portocalii și teniși și vor să facă mult sex sau dacă vor să se îmbrace în sutane și să trăiască în mănăstiri. Nu ne pasă nici măcar dacă

au chef să umble numai în sutien și să nu practice sărutul franțuzesc, atâta timp cât au voie să facă fix ce vor. Iar acum tot ce vreau eu e să mă

duc la culcare. OK?

Ea își încrucișează brațele pe piept și mă privește încruntată, în tăcere, așa că mă întorc și străbat parcarea până la mașina mea. Nu știu ce-o fi apucat-o în ultima vreme pe Rachel, dar aproape că nu lasă nicio remarcă de-a mea să treacă fără o ceartă.

— Sună-mă mai târziu! strigă Megan în urma mea.

Urc în mașină și mă uit în spate, către locul din parcare unde stau ei adunați sub lumina strălucitoare a proiectoarelor.

— Mâine, îi strig peste umăr.

În noaptea asta trebuie să aflu niște răspunsuri.

Ies din parcare și trec în viteză pe lângă ferma lui Matt, pe lângă

biserici cu pereți văruiți, pe drumuri înguste, încadrate de vegetație luxuriantă, care cotesc și șerpuiesc ca și cum încă le-ar mai străbate turmele de bizoni ce le-au creat cu atâta timp în urmă. Mă gândesc la Beau și la cântecul lui, ale cărui acorduri nu mi le mai amintesc, dar parcă le simt încă.

„Și eu care-am vărsat whisky prin școala ta!”