Îmi cobor privirea către ecran, așteptându-mă să constat că nu am semnal, dar dacă e să mă iau după liniuțele afișate, am. Ce rablă!

9 Strong enough to be my man, versuri dintr-o melodie lansată în 1995 de cântăreața americană Sheryl Crow.

— Poate o fi pornit spre Rhode Island pe jos numai ca să nu mai piardă niciun minut cu noi, zice Rachel. Poate că e atât de deșteaptă

încât și-a construit o mașină care zboară numai ca s-o ducă de-aici.

— Sau poate a invocat un spirit-cal, se bagă Derek.

— Sunteți de căcat, zice Megan. Hai sa ne întoarcem în parcare, Matt!

— Hai că glumeam, zice Dereck. Știi că o iubim pe Natalie.

Continuă să vorbească, dar aud ușa deschizându-se și apoi închizându-se din nou, înăbușindu-le glasurile. Ascult larma conversației lor îndepărtându-se pe hol și trece un lung moment în care nici eu, nici băiatul nu scoatem un sunet. Mie mi-e greu până și să-l privesc. Nu-mi pasă ce spun Rachel și Derek despre mine, dar mă simt stânjenită că de data asta au spus-o în fața unui străin cu care acum trebuie să fac conversație.

În cele din urmă ni se întâlnesc din nou privirile și, după o nouă

tăcere, el înclină din cap și zice:

— Bună!

Izbucnesc în râs, dar e un râs potolit, stingherit. Poate pentru că e întuneric și stăm atât de aproape unul de altul.

— Bună.

El îmi întinde din nou sticla și o accept, deși lichidul dinăuntru are un gust scârbos. Iau o gură și înghit cu o dificultate pe care încerc s-o ascund, dar e clar că nu reușesc. Sprâncenele lui stufoase tresar și un colț

al gurii i se arcuiește amuzat în timp ce-i dau înapoi sticla.

— Păstreaz-o, spune el fără să-și ridice mâna din poală. Cred că-ți place mai mult decât îmi place mie.

— O, n-aș prea crede, gâfâi eu.

El râde din nou și ia sticla, privind-o de parcă ar încerca să-i citească

eticheta prin punga de hârtie.

— Da, e cam nașpa.

— Probabil că ăsta-i gustul pișatului Satanei când are infecție urinară. Ce naiba-i chestia asta?

— Habar n-am, zice el. Am primit-o cadou.

Are o voce joasă și tărăgănată, dar plăcută. Mă face să gândesc la luna iulie și mă întreb de unde e familia lui, căci are un accent mai pronunțat decât majoritatea celor de pe-aici.

— Aha, exclam eu. Asta explică ambalajul de hârtie.

— Îți place? Așa-i tata, se gândește la toate.

— Tatăl tău ți-a făcut cadou Pișatul Satanei? Vrei să sun la Protecția copilului? Am la mine cel mai prost telefon mobil din lume.

El râde din nou în felul acela interiorizat, cu umerii zgâlțâindu-se și cu ochii mijiți, dar fără să scoată vreun sunet, apoi mai ia o înghițitură.

— Chiar a fost frumos cântecul. Cum se chema?

— Habar n-am, răspunde el privindu-și mâinile și zâmbind ușor.

Cred că l-am auzit în reclama la Parcul auto cu piese second hand al lui Gary.

— A, corect, zic eu. Probabil acolo l-am auzit și eu. Reclamele lor mă mișcă întotdeauna până la lacrimi.

Își arcuiește colțul stâng al gurii și-mi caută ochii. Îmi ignor impulsul de-a privi în altă parte.

— Și, ce făceai aici? mă întreabă el.

— Aici merg la școală, îi răspund. Sau mergeam până azi. Tu ce faci aici?

— Bântui, spune el întinzându-și brațele în lături.

Pișatul Satanei dă pe dinafară și i se prelinge pe mână și pe pervazul bovindoului și amândoi izbucnim în râs întinzând mâinile către băltoacă. Mâinile ni se lovesc și nu reușim s-o ștergem.

— Îmi pare rău, spune el privindu-mă printre șuvițele brunete care i-au căzut pe obraz. Și eu care-am vărsat whisky prin școala ta. Ce nepoliticos!

— Nu-i nimic, zic eu. Azi a fost ultima mea zi de școală. Nu mai am nevoie de ea, așa că poți să verși whisky pe unde vrei.

— Dar ți-am vărsat și pe mână, spune el coborându-și privirea către mâna mea care se odihnește aproape de-a lui.

Simt că fruntea și obrajii îmi ard. Există momente când sunt sincer recunoscătoare pentru pielea mea închisă la culoare și acesta este unul dintre ele.

Ochii lui îi găsesc din nou pe-ai mei și eu îmi îndrept poziția, punând între noi o distanță mai firească.

— Mă așteaptă prietenii mei. Ar trebui să mă întorc, îi zic.

El încuviințează. Sar de pe pervaz și trag din nou draperiile la o parte, lăsând lumina lunii să invadeze încăperea. Privesc în spate și ezit o secundă.

— Bine, zic eu, aranjându-mi coada de cal, și pornesc către ușă.

— Hei, spune el, făcându-mă să mă opresc.

— Da?

— Natalie… așa te cheamă?

Fac semn că da. Fața lui e năpădită de umbre, dar tot îi văd colțurile gurii arcuite într-un zâmbet.

— Natalie Cleary, spun eu.

— Îmi pare bine de cunoștință, Natalie Cleary, spune el.