„Eu” pronunțat „io”. Mă gândesc la el tot drumul până acasă.

„Îmi pare bine de cunoștință, Natalie Cleary.”

Mă gândesc la el până adorm.

„Trei luni.”

5

Îmi petrec tot weekendul trecând în revistă numeroase Alice Chan, fără vreun rezultat concret. Se face duminică noaptea și eu tot mă mai foiesc în pat fără somn, rumeg încontinuu ultimele cuvinte ale Bunicii și revăd în minte dispariția lui Matt și-a tuturor celorlalți din școală și apariția lui Beau pe terenul de fotbal, în încercarea de a găsi vreun sens.

Înainte de terapia de desensibilizare și reprocesare prin mișcări oculare am avut coșmaruri groaznice, unele recurente. În cel mai rău dintre ele, un întuneric vast și fără formă ne urmărea pe mine și pe mama pe un drum de țară și în cele din urmă se izbea de mașina noastră

atât de tare, încât aceasta ieșea de pe șosea și se lovea de-un capac, făcându-se acordeon. Uneori mă trezeam din vis cu răsuflarea tăiată, dar nu el constituia partea cea mai neplăcută a nopții. Aceea erau halucinațiile. Erau de două soiuri, hipnopompice și hipnagogice, dar nu înțeleg cum aș putea încadra în oricare din aceste categorii ceea ce s-a petrecut cu Matt pe coridor sau apariția lui Beau pe teren.

Halucinațiile hipnopompice se petrec când dormi. Trupul tău se trezește – inclusiv ochii și vederea – înaintea minții. Ca urmare se poate să îți vezi camera aidoma, cu excepția faptului că pe tine se târăsc o sumedenie de păianjeni. Pereții sângerează sau pe balansoarul tău stă o bătrână amerindiană. Aceste halucinații pot consta în imagini, mirosuri sau chiar senzații fizice.

Halucinațiile hipnagogice sunt aproape la fel, numai că hipnagogia intervine când adormi, nu când te trezești: trupul, ochii și vederea îți rămân treze, deși creierul tău deja visează.

Știi că ești pe punctul de-a adormi, că aproape ai adormit, când deodată patul dispare de sub tine și cazi! Te trezești tresărind și îți dai seama că ești în siguranță, că în tot timpul ăsta te-ai aflat în pat.

Felicitări, tocmai ai avut cel mai comun soi de halucinație nocturnă.

Nu ai nevoie de tratament dacă te trezești cu senzația că te afli în cădere liberă. S-ar părea însă că ai nevoie de tratament dacă suferi de insomnie, anxietate, spaime nocturne și vizite ale unei zeități aparent omnipotente, care ți se înfățișează de trei ori pe an.

Terapia EMDR a pus capăt acestor neplăceri și aproape m-a convins că Bunica fusese într-adevăr un vis.

Pentru prima oară în viață îmi doresc să fi fost așa. Atunci avertismentul ei n-ar avea însemnătate. N-ar trebui să răscolesc printr-un miliard de Alice Chan în căutarea uneia anume. Dau deoparte botul lui Gus, care sforăie liniștit și mă întorc pe cealaltă parte pentru a mia oară. În noaptea asta ar fi bine-venit până și somnul parțial al unei halucinații, dar se lasă așteptat.

La două dimineața renunț la orice încercare de a mai dormi și îmi iau telefonul de pe noptieră, încercând o căutare cu noi combinații de cuvinte. Pradă unei inspirații subite, scriu în căsuța de căutare „Alice Chan Kentucky halucinații hipnopompice”.

Apăs ENTER și, la vederea primului rezultat, inima îmi stă în loc.

Apariții: Premoniții și alte fenomene parapsihologice legate dehipnopompie și hipnagogie de Alice Chan, profesor de psihologie la Northern Kentucky University.

Deschid sumarul și știu imediat că am găsit-o pe acea Alice de care mi-a zis Bunica.

Cel dintâi eveniment din Săptămâna Spiritului11 este Parada Superlativelor și de ea îmi arde cel mai puțin, dar după izbânda de noaptea trecută sunt agitată și nu-mi găsesc locul. În mod sigur, lipsa de somn și excesul de cofeină nu m-ajută nici ele. Când ajungem la școală, plouă mărunt și tună. Îi duc pe Jack și Coco la intrarea din față și îmi las mașina în parcarea din spate, unde Comitetul Săptămânii Spiritului împodobește carele alegorice – acesta fiind, din câte se pare, numele pe care trebuie să i-l dai unei camionete de care ai agățat un banner în culorile negru și portocaliu.

Zăresc carul alegoric care mi-a fost repartizat și pe coechipierul meu, dar parchez cât mai departe cu putință și o aștept pe Megan, citind și recitind extrasul din Alice Chan de parcă nu i-aș fi memorat fiecare cuvânt. Un minut mai târziu, Megan oprește lângă mine o Honda Civic neagră și sare din mașina ei într-a mea, scuturându-și ploaia caldă din păr și de pe glugă.

— OK, hai să vedem, îi întind telefonul.

11 Serie de activități diverse prin care multe licee americane sărbătoresc spiritul apartenenței la respectiva instituție. Nu are o dată fixă.

— De ce arată telefonul tău de parcă ar fi traversat cerurile pentru a cădea pe pământ?

— Mm, poate pentru că l-am folosit intens în ultimele patruzeci și opt de ore, timp în care m-am hrănit cu mini-sandvișuri din chipsuri de cartofi și frișcă la tub.

— Ah. Hrană pentru minte, spune Megan, apoi parcurge din priviri textul de pe ecran. Deci ce văd eu aici e o lectură ușoară și relaxantă de luat la plajă, nu?

Ciocănesc cu degetul în colțul din dreapta sus al ecranului, unde se află portretul unei femei cu un aer sever, o tunsoare bob și buzele subțiri încremenite într-un rictus.

— Alice Chan este șefa catedrei de psihologie de la NKU.

— Și crezi că e Alice a Bunicii? De ce?

— Fiindcă, zic eu recuperându-mi telefonul din mâna ei. Uită-te aici. Astea-s exact genul de ciudățenii cu care m-am confruntat eu în timpul somnului în toți anii ăștia. Halucinațiile hipnopompice și hipnagogice sunt practic vise, dar sunt unele pe care le ai în timp ce trupul tău e treaz, ca să fiu mai precisă. Poate asta am pățit zilele trecute pe culoar și în Noaptea Absolvenților. În orice caz, doctorița Langdon a fost tot timpul de părere că Bunica e o halucinație.

Megan își țuguiază buzele.

— Dar nu e. Știe prea multe ca să fie un produs al subconștientului tău, nu te supăra că ți-o spun.

— Mersi. Dar ideea e că Alice Chan nu e psihoterapeut. E cercetător.

Și spune că aceste halucinații sunt de fapt „apariții și fenomene parapsihologice”. Poate știe cum să le provoace. Dacă o poate aduce pe Bunica înapoi…

Mă întrerup și Megan se întinde peste schimbătorul de viteze și-mi strânge mâna. Încearcă să mă liniștească, dar trăsăturile îi sunt schimonosite de o îngrijorare pe care n-o poate ascunde. N-ar fi trebuit să-i povestesc despre avertismentul Bunicii. Sunt eu speriată cât pentru două.

— Trebuie să existe un motiv pentru care Bunica cerut s-o găsesc pe femeia asta, zic eu. Probabil că mă poate ajuta.

Megan strânge din buzele ei subțiri, îngândurată.

— Ai sunat-o pe această ilustră doctoriță Chan?

— Încă nu. O s-o fac imediat după ce mă mărit.

Megan se strâmbă uitându-se pe fereastră în direcția carului meu alegoric. Pe bannerul camionetei stă scris „Dl. și Dna. Matt Kincaid”, iar numele noastre sunt înconjurate de inimi portocalii și negre. Matt stă în bena camionetei în cea mai bună jachetă sportivă a lui, cu gluga hanoracului de dedesubt trasă pe cap ca să-i apere de ploaie fața și gâtul.

Orice fată și-ar dori o asemenea procesiune nupțială stilată!

— Crezi că e prima oară în istorie când cuplul votat Cel Mai Posibil Să Se Căsătorească nu era un cuplu când a fost nominalizat? o întreb eu.

— Oamenii sunt de căcat, spune ea.

— Bannerul ăla-i de căcat.

— Nu ți-au trecut nici măcar numele de botez, darămite pe cel de familie.

— Singurul nume care-mi trebuie e numele soțului meu, nu ca tine, care ești încoronată drept „Sportiva Anului”.

— Așa-i, spune Megan.

— Ești pregătită?

— Eu sunt, zice Megan. Tu nu ești. Am văzut rochia de mireasă pe care ți-au cumpărat-o Rachel și Comitetul Săptămânii Spiritului de la second hand.

— Vai, Doamne!