— Nimeni nu-i singur, Natalie. Povestea ei e povestea mea e povestea ta.
La asta mă face să mă gândesc cântecul și m-am cufundat atât de adânc în amintiri, încât îmi trebuie o secundă să revin la realitate atunci când el încetează să mai cânte, întinde mâna către punga de hârtie de pe pian și mai trage o dușcă.
— Ce frumos, spun eu traversând încăperea și, la auzul vocii mele, el se răsucește pe băncuță, împroșcând covorul cu lichidul din gură.
Își trece un braț solid și bronzat peste buze, apoi întreabă:
— Tu cine ești?
— Eu? Vorbești serios? spun eu râzând.
Hohote de râs răsună pe hol și băiatul mă apucă de braț, trăgându-mă spre partea din spate a încăperii.
— Hei, mă împotrivesc eu încercând să mă desprind din strânsoare.
Ce faci?
El dă la o parte o draperie care acoperă două bovindouri și un alcov plin cu stive de scaune și stative muzicale metalice. Mă împinge în spatele draperiei și intră după mine, chiar în clipa în care ușa se deschide și râsetele se revarsă în încăpere. Recunosc pe loc vocile: Matt, Megan, Rachel și Derek Dillhorn.
— Asta-i noaptea cea mare, spune Rachel triumfătoare. O să găsim fantoma aia.
— Sau am putea să ne întoarcem în parcare, unde probabil că Nat deja ne așteaptă, spune Matt.
— Las’ să aștepte, spune Rachel. Refuz să termin liceul fără o poveste bună despre fantoma din sala de muzică.
— Uuuuuu, face Derek. Fantoma unui tocilar, ce poate fi mai înspăimântător?
— OK, ziceți ce vreți, spune Rachel, dar toamna trecută, la petrecerea de ziua lui Matt, m-am îmbătat din greșeală cu vodcă cu
scorțișoară cu Kelly Schweitzer și m-am pupat cu Wade Gordon. Și, pe bune că nu glumesc, da’ să știți că săruta al dracului de bine pentru un tip care suflă toată ziua în trombon.
— Ce să zic, că-ți și amintești, contraatacă Derek. Ai vomitat pe el și cu toate astea probabil încă mai consideră noaptea aia drept cel mai frumos moment din viața lui.
— Vai de mine, am uitat partea asta! zice Rachel începând să râdă
isteric.
Îmi ridic privirea către băiatul care stă între mine și draperie.
Lumina lunii se revarsă prin fereastra imensă din spatele nostru și acum îl văd bine. În mod clar e tipul de pe terenul de sport. Își coboară
privirea către mine și duce un deget la gură, apoi se apleacă până când buzele ajung urechea mea și îmi șoptește aproape inaudibil: „Nu vreau să le stric iluziile despre stafie.”
Are un zâmbet de băiețel timid, complet neașteptat de la cineva cu ochii ăia căprui și serioși, pe care nu ți-i poți imagina altfel decât ușor îngrijorați. Se retrage și eu îi fac semn că am priceput.
Matt, Megan și restul găștii încă mai dau ocol încăperii, iar eu și non-stafia înțelegem în aceeași clipă ce anume ne va trăda prezența, căci el îmi face semn către picioare. Draperia atârnă până aproape de podea, dar nu ne ascunde cu totul, și dacă prietenii mei vor continua explorarea încăperii, mitul fantomei din sala de muzică va fi spulberat.
El întinde brațul și pune sticla pe pervazul ferestrei concave aflate în spatele meu. Privirile ni se întâlnesc și mâinile lui șovăie în preajma șoldurilor mele, într-o ofertă tăcută de a mă ridica pe pervaz. Fac semn că da, dar când mă saltă în brațe simt că roșesc, iar inima mea își iuțește bătăile pentru că stau atât de aproape de un străin. Și nu numai pentru că e un străin, ci fiindcă acum o oră l-am urmărit privind luna, apoi l-am ascultat cântând cântecul ăla și acum sunt aproape de această persoană
anume.
Pielea și tricoul lui sunt calde și umede de transpirație. Simt moliciunea părului său atingându-mi gâtul. Miroase a iarbă și sudoare și-a alcoolul dulceag din pungă.
Mă așază pe pervaz și eu îmi schimb poziția, rezemându-mi spatele de una dintre laturile adânci ale bovindoului. Îmi aranjez părul prins în
coadă doar ca să fac ceva, în timp ce el se saltă în firidă și se reazemă de cealaltă latură, cu capul pe spate și buzele întredeschise.
Încerc o vreme să nu mă uit la el și, ori de câte ori cedez și îl privesc, dau peste zâmbetul acela de băiețel timid, care mă face să zâmbesc la rândul meu ca neroada. E atât de jenant, încât îmi întorc privirea, dar când mă uit iar, se întâmplă același lucru, încă și mai rău. În cele din urmă mă dau bătută și mă mulțumesc să stau pe pervaz și să-l privesc pe acest necunoscut, zâmbind cu gura până la urechi, în timp ce prietenii mei stau de vorbă dincolo de-o draperie roșie, la celălalt capăt al lumii.
Băiatul îmi întinde sticla în punga ei de hârtie și eu o iau și sorb o gură, deși, ce știu eu, ar putea să aibă herpes sau nu se spele niciodată pe dinți. Nu știu ce e în sticlă, dar lichidul e dens și dulce-amărui și mă
înfior când înghit. Deschid ochii din nou și văd umerii largi ai băiatului zguduiți de un râs tăcut. Îmi ia sticla și și-o așază în poală.
— Unde credeți că s-a dus Natalie?
Vocea lui Matt rostindu-mi numele îmi atrage atenția din nou asupra discuției de dincolo de draperie.
— Natalie, Natalie, Natalie, mârâie Rachel exasperată. Serios, Matty, nu știi că de când a fost admisă la Brown, fata aia e muuuult prea bună pentru noi, amărâții din Union?
— O, mai taci! zice Megan. Probabil c-a ajuns deja înapoi la mașină, Matt.
— Încearcă s-o mai suni, îi sugerează Matt.
Cu inima bubuindu-mi în piept, scormonesc prin geantă. Reușesc să-mi găsesc telefonul și să-l pun pe silențios înainte ca Sheryl Crow și Stevie Nicks să mă dea de gol cerând să știe, la volum maxim, dacă e cineva în toată lumea asta „suficient de puternic ca să fie bărbatul meu”9.
Dar ecranul nu se luminează și Megan spune:
— Intră direct căsuța vocală.
