dau uitării visul, dar apoi se întâmplă din nou: o pâlpâire în mijlocul terenului, chiar lângă cei opt seniori înșirați alături de antrenor. În capătul șirului apare brusc un al nouălea. Numai că nu-i chiar așa, căci ori de cate ori devine vizibil, ceilalți dispar și rămâne doar el.
Înalt, cu umeri lați și buze pline, cu părul lung și brunet și ochi căprui, serioși.
Cele două imagini pâlpâie alternativ de patru sau cinci ori, în succesiune rapidă, ca și cum două mâini invizibile ar acoperi pe rând când echipa, când băiatul. Când pâlpâirea dispare, echipa este cea care rămâne vizibilă.
Scanez cu privirea mulțimea căutând vreun semn c-a mai remarcat cineva apariția celui de-al nouălea băiat pe teren, dar toți sunt captivați de discursul antrenorului și nu dau semne că lumea lor s-ar fi cutremurat.
— Nat? șoptește Megan.
— L-ai văzut? o întreb eu.
— Pe cine?
— Pe băiatul de pe teren?
Își ațintește ochii ei albaștri dincolo de antrenor și chiar își schimbă
poziția ca să vadă de o parte și de alta a podiumului, dar când mă uit din nou pe teren nu e nici urmă de băiat.
— O iau razna!
— Ba nu, îmi răspunde ea în șoaptă. Ai spus că Bunica e-n oraș.
N-ar putea să fie vreun prieten de-al ei?
— Nu știu dacă are prieteni.
— Sigur că are prieteni. Ce crezi că-s îngerii?
— Nu-s sigură că e acel Dumnezeu.
— Îți spune povești biblice, nu?
Încă de la început, Megan s-a comportat de parcă Bunica ar fi Isus deghizat. Eu, pe de altă parte, n-am știut niciodată unde se termină
ideea ei despre Dumnezeu și unde începe a mea. Uneori, când Megan îmi vorbește despre credința ei, îmi zic „da, chiar așa e!”, dar poveștile Bunicii m-au făcut să cred că ideea de Dumnezeu e prea mare ca să
poată fi definită de o carte, de niște trupuri aliniate în strane sau chiar de una dintre marile religii ale lumii. Îl recunosc pe Dumnezeu atunci când Îl văd și Îl văd pretutindeni, în Megan, în cerul nopții și în răsăritul soarelui și mai ales în Bunica.
— Da… câteodată. Dar alteori îmi spune povești despre oameni cu nume ca Veverița și Nevăstuica. Ăștia sunt și ei din Biblie? Se povestește pe undeva prin Vechiul sau Noul Testament cum a furat Bunica-Păianjen focul? Pentru că eu cred că asta e o poveste de-a indienilor Choctaw.
Megan mă înghiontește.
— Bine, nu știu cum anume se leagă toate astea, dar ideea e că te cunosc. Nu ești nebună. Bunica e adevărată și orice ți se întâmplă acum nu e o plăsmuire a imaginației tale. O să-i dăm noi de capăt, OK?
Îmi mușc buzele și încuviințez. Îmi scot telefonul din geantă ca să-mi reiau căutările pe Google și simbolul bateriei mai că mă privește cu reproș. Îmi amintesc că mi-am lăsat încărcătorul în dulap, laolaltă cu restul lucrurilor pe care mi-am propus să le recuperez săptămâna viitoare.
Vreau să-i spun lui Megan c-o să dau o fugă până în clădirea școlii ca să îmi pun telefonul la încărcat, dar chiar atunci antrenorul termină
de înmânat premiile și mulțimea izbucnește în aplauze. Imediat ce
jucătorii de fotbal pornesc înapoi către tribune, toată lumea se ridică în picioare făcându-și vânt și dezlipindu-și de corp tricourile transpirate.
Matt urcă vioi treptele până la noi și ne cuprinde cu brațele pe după gât, sărutându-ne pe rând pe cap, iar eu nu pot să nu remarc felul în care sărutul lui amical stăruie pe fruntea mea.
— Câh, ești transpirat, spune Megan împingându-l.
O ignoră și zice:
— Fetelor, vreți să mergem să mâncăm ceva?
— Sigur, zic eu. Dar mai întâi trebuie să iau ceva din dulap.
— Atunci mai bine te-ai grăbi pentru că or să încuie școala imediat ce bagă podiumul înapoi în sala de sport.
Mama și tata au urcat între timp până la noi și îi îmbrățișează pe Megan și pe Matt.
— Ce bine-i să vă văd din nou pe toți trei împreună zice mama strângând-o pe Megan de brațe și arborând acel zâmbet care o face un agent imobiliar atât de bun. Nu-i minunat, Patrick?
Tata încuviințează și nu zice nimic. Antrenorul crede despre sine că
nu-i un ins prea vorbăreț, dar aș vrea să-l vad petrecându-și o zi la grajduri cu tata. Mama se întoarce spre mine și pe chipul ei apare o expresie atât de plină de empatie, că probabil o doare până-n străfundul sufletului să se schimonosească așa.
— Ți-a fost greu să vezi trupa de dans făcându-și numărul?
— Mie mi-a fost greu, intervine tata încet. Am crezut că lui Rachel Hanson o să-i iasă ochii din cap. Cum se cheamă ce face ea cu fața?
— Expresii? spune Megan.
