— Ai dreptate, bine faci că te rogi. Apropo, ce e sunetul ăsta?

— Cred că-i carburatorul.

— Ce-i ăla carburator?

— E o chestie din mașina ta care scoate zgomotul ăsta atunci când ești pe punctul de-a te lega pe viață de persoana nepotrivită, în bena unei camionete.

— Aaaa, m-am prins, zice ea. Încă te mai iubește, să știi.

— Și eu îl iubesc. Dar nu în felul ăsta, sau așa cred.

Megan încuviințează. Uite, așa ar trebui să fie. Doi oameni care alcătuiesc perechea potrivită ar trebui să se înțeleagă unul pe altul fără

cuvinte, să se încreadă unul în altul. Ar fi trebuit să am certitudinea că-i pot povesti lui Matt despre Bunica și că mă ascultă, dar n-am simțit niciodată asta, așa că nu i-am suflat o vorbă. Ne petreceam fiecare minut împreună, dar îi ascundeam atâtea lucruri despre mine, tot ce n-ar fi înțeles. Mi-era cu atât mai greu cu cât el părea întotdeauna perfecțiunea

întruchipată, cât se poate de zdravăn la cap și normal. Când ne-am despărțit, trebuie să fi fost complet luat prin surprindere, deși, privind în urmă, mie mi se pare că ruptura se anunța de multă vreme.

Cobor împreună cu Megan din mașină și alergăm prin ploaie către carele alegorice.

— Ce drăguț din partea voastră c-ați venit, ne strigă Rachel din cealaltă parte a parcării. Nici n-ai zice că eu și restul echipei stăm aici în ploaie.

S-a alăturat Comitetului Săptămânii Spiritului ca alternativă la școala de vară (care era o alternativă la toate detențiile ei), dar ai zice că

tocmai i-am întrerupt propria nuntă. Își pune o mână în șold și cu cealaltă indică autoritar întâi carul meu, apoi pe-al lui Megan.

Înaintez printre șirurile lungi de camionete și decapotabile până la camioneta roșie a lui Derek. Toți absolvenții sunt invitați să ia parte la paradă, dar numai aceia care au „câștigat” un superlativ pot deschide calea. N-avem altceva de făcut decât să dăm câteva ture în jurul școlii, în timp ce elevii din anii mai mici ne privesc pe fereastră, moment urmat de un mic dejun format din clătite, în sala de mese. De-a dreptul neremarcabil, dar e o tradiție pe care mereu am așteptat-o cu nerăbdare.

Toți am așteptat-o, probabil.

— Iat-o pe frumoasa mea mireasă, declamă Matt din camionetă.

— Bună, zic eu cam bățoasă.

Nu vreau să fiu rece cu el, dar răceala pare cea mai bună politică

atunci când stai alături de fostul tău prieten, a cărui inimă ai prefera să

n-o mai sfâșii, într-un car alegoric dedicat cuplului vostru, la fel ca toate acele inscripții de genul „Matt & Nat” scrijelite pe trunchiurile copacilor sau pe pereții toaletei în timpul gimnaziului. Până și jacheta lui sport proclamă dragostea noastră „nemuritoare”: Matt Kincaid, mărețul căpitan, a avut numărul 4 de la doisprezece ani, când și-a ales numărul de pe tricou în onoarea zilei mele de naștere, 4 aprilie.

Îmi întinde mâna și mă ajută să urc, moment în care dau cu ochii de o oroare din tafta și dantelă albă care atârnă pe una dintre laturile benei.

— Rochia mea. E exact cum mi-am imaginat-o, zic eu.

Matt râde, ia rochia și ridică tot volumul acela de material deasupra capului meu, ajutându-mă s-o îmbrac.

— Tu nu trebuie să porți smoching? mârâi eu îndesându-mi capul și brațele prin orificiile corespunzătoare.

— Rachel mi-a dat o haină de costum. O am pe sub jachetă, răspunde el.

— Ce convenabil, comentez eu, apoi simt o aromă dulceagă. Auzi, ție-ți miroase respirația a whisky?

El își privește picioarele, se scarpină în cap și îmi aruncă o căutătură

piezișă.

— Se poate.

— De când bei tu whisky la opt dimineața?

— Păi, nu prea ai de unde ști asta, Nat. Nu-i ca și cum ai înroșit telefonul sunându-mă în ultima vreme.

— Corect, zic eu.

Când ne-am despărțit, latura de petrecăreț a lui Matt era în plină

floare și începuse deja să mă cam enerveze.

Mai întâi presupusesem că, absorbit de monstrul cu multe capete care era echipa de fotbal, renunțase la adevăratul lui sine. Dar când a început să bea regulat, am înțeles că nu asta era.

— Vrei și tu? întreabă Matt bătându-se peste o umflătură a buzunarului care are forma inconfundabilă a unei sticluțe plate.

— Ai o butelcuță?

El face semn ca da.

— Unde suntem, în Atlantic City în anii ‘20?

— Vrei sau nu vrei?

— Stai așa, tocmai voiam să fac o glumă despre orașul de abstinenți din Footloose12.

— Nat, da sau nu? zice el.

— Nu, mersi, zic eu. Nu vreau să cad de pe scenă peste capii Mafiei în timp ce dansez charleston.

El râde din nou și mă zgâlțâie ușor prinzându-mă de umeri.

— Deci, ce zici? Ești gata?

— Să-mi etalez rochia de flapper13 în fața unei găști de contrabandiști?

12 Film regizat de Herbert Rose în 1984, care spune povestea unui tânăr dintr-un mare oraș care se mută într-un orășel unde muzica și dansul au fost interzise.

— Să te măriți, zice el.

— A!

Privesc clădirea din ciment și cărămidă decolorată a școlii, iarba tunsă și copacii, cohortele de nori întunecați care se adună pe deasupra noastră. Tunetul bubuie în depărtare și ploaia îmi îmbibă rochia second hand, făcând-o mai grea de la un moment la altul.