Zăresc carul alegoric care mi-a fost repartizat și pe coechipierul meu, dar parchez cât mai departe cu putință și o aștept pe Megan, citind și recitind extrasul din Alice Chan de parcă nu i-aș fi memorat fiecare cuvânt. Un minut mai târziu, Megan oprește lângă mine o Honda Civic neagră și sare din mașina ei într-a mea, scuturându-și ploaia caldă din păr și de pe glugă.
— OK, hai să vedem, îi întind telefonul.
11 Serie de activități diverse prin care multe licee americane sărbătoresc spiritul apartenenței la respectiva instituție. Nu are o dată fixă.
— De ce arată telefonul tău de parcă ar fi traversat cerurile pentru a cădea pe pământ?
— Mm, poate pentru că l-am folosit intens în ultimele patruzeci și opt de ore, timp în care m-am hrănit cu mini-sandvișuri din chipsuri de cartofi și frișcă la tub.
— Ah. Hrană pentru minte, spune Megan, apoi parcurge din priviri textul de pe ecran. Deci ce văd eu aici e o lectură ușoară și relaxantă de luat la plajă, nu?
Ciocănesc cu degetul în colțul din dreapta sus al ecranului, unde se află portretul unei femei cu un aer sever, o tunsoare bob și buzele subțiri încremenite într-un rictus.
— Alice Chan este șefa catedrei de psihologie de la NKU.
— Și crezi că e Alice a Bunicii? De ce?
— Fiindcă, zic eu recuperându-mi telefonul din mâna ei. Uită-te aici. Astea-s exact genul de ciudățenii cu care m-am confruntat eu în timpul somnului în toți anii ăștia. Halucinațiile hipnopompice și hipnagogice sunt practic vise, dar sunt unele pe care le ai în timp ce trupul tău e treaz, ca să fiu mai precisă. Poate asta am pățit zilele trecute pe culoar și în Noaptea Absolvenților. În orice caz, doctorița Langdon a fost tot timpul de părere că Bunica e o halucinație.
Megan își țuguiază buzele.
— Dar nu e. Știe prea multe ca să fie un produs al subconștientului tău, nu te supăra că ți-o spun.
— Mersi. Dar ideea e că Alice Chan nu e psihoterapeut. E cercetător.
Și spune că aceste halucinații sunt de fapt „apariții și fenomene parapsihologice”. Poate știe cum să le provoace. Dacă o poate aduce pe Bunica înapoi…
Mă întrerup și Megan se întinde peste schimbătorul de viteze și-mi strânge mâna. Încearcă să mă liniștească, dar trăsăturile îi sunt schimonosite de o îngrijorare pe care n-o poate ascunde. N-ar fi trebuit să-i povestesc despre avertismentul Bunicii. Sunt eu speriată cât pentru două.
— Trebuie să existe un motiv pentru care Bunica cerut s-o găsesc pe femeia asta, zic eu. Probabil că mă poate ajuta.
Megan strânge din buzele ei subțiri, îngândurată.
— Ai sunat-o pe această ilustră doctoriță Chan?
— Încă nu. O s-o fac imediat după ce mă mărit.
Megan se strâmbă uitându-se pe fereastră în direcția carului meu alegoric. Pe bannerul camionetei stă scris „Dl. și Dna. Matt Kincaid”, iar numele noastre sunt înconjurate de inimi portocalii și negre. Matt stă în bena camionetei în cea mai bună jachetă sportivă a lui, cu gluga hanoracului de dedesubt trasă pe cap ca să-i apere de ploaie fața și gâtul.
Orice fată și-ar dori o asemenea procesiune nupțială stilată!
— Crezi că e prima oară în istorie când cuplul votat Cel Mai Posibil Să Se Căsătorească nu era un cuplu când a fost nominalizat? o întreb eu.
— Oamenii sunt de căcat, spune ea.
— Bannerul ăla-i de căcat.
— Nu ți-au trecut nici măcar numele de botez, darămite pe cel de familie.
— Singurul nume care-mi trebuie e numele soțului meu, nu ca tine, care ești încoronată drept „Sportiva Anului”.
— Așa-i, spune Megan.
— Ești pregătită?
— Eu sunt, zice Megan. Tu nu ești. Am văzut rochia de mireasă pe care ți-au cumpărat-o Rachel și Comitetul Săptămânii Spiritului de la second hand.
— Vai, Doamne!
— Ai dreptate, bine faci că te rogi. Apropo, ce e sunetul ăsta?
— Cred că-i carburatorul.
— Ce-i ăla carburator?
— E o chestie din mașina ta care scoate zgomotul ăsta atunci când ești pe punctul de-a te lega pe viață de persoana nepotrivită, în bena unei camionete.
— Aaaa, m-am prins, zice ea. Încă te mai iubește, să știi.
— Și eu îl iubesc. Dar nu în felul ăsta, sau așa cred.
Megan încuviințează. Uite, așa ar trebui să fie. Doi oameni care alcătuiesc perechea potrivită ar trebui să se înțeleagă unul pe altul fără
cuvinte, să se încreadă unul în altul. Ar fi trebuit să am certitudinea că-i pot povesti lui Matt despre Bunica și că mă ascultă, dar n-am simțit niciodată asta, așa că nu i-am suflat o vorbă. Ne petreceam fiecare minut împreună, dar îi ascundeam atâtea lucruri despre mine, tot ce n-ar fi înțeles. Mi-era cu atât mai greu cu cât el părea întotdeauna perfecțiunea
întruchipată, cât se poate de zdravăn la cap și normal. Când ne-am despărțit, trebuie să fi fost complet luat prin surprindere, deși, privind în urmă, mie mi se pare că ruptura se anunța de multă vreme.
Cobor împreună cu Megan din mașină și alergăm prin ploaie către carele alegorice.
