mă ascund, nu că mă sincronizez.

Alergând, ies din ceața amintirilor, revenind în căldura sufocantă a acestei dimineți încă întunecate, și cotesc la dreapta pe lângă gardul alb care înconjoară proprietatea familiei lui Matt. Iuțesc pasul. Membrele devin mai agile, mușchii mi se încălzesc și inima își iuțește bătăile, iar mintea mea ajunge în locul ei preferat: acea pace de neegalat pe care o obții făcând efort fizic. Cumva sar peste partea oribilă a oricărui antrenament, când trupul îmi protestează și mintea repetă fără oprire

„nu-mi place asta, nu-mi place asta”, plonjând de-a dreptul în nirvana cea scăldată în sudoare. Nu mă deranjează norii denși de țânțari ce se ridică din iarbă în jurul gleznelor mele, iar imaginea în miniatură a soarelui ce răsare dincolo de dealuri mă emoționează.

Cobor în fugă terenul în pantă către ferma uriașă, vopsită în alb a familiei Kincaid și către clădirea dărăpănată de alături, care e de închiriat, apoi mă întorc și îmi încep urcușul către stadion și către pista de atletism tocmai când soarele ajunge deasupra crestelor copacilor.

Porțile sunt încuiate, dar escaladez cu ușurință gardul de plasă și pornesc prin tribune către teren, în timp ce lumea – lumea mea – e

scăldată într-o lumină trandafirie. Numai că lumea asta nu-i numai a mea. Acolo jos mai e cineva, alergând pe pistă.

Mă aplec peste balustradă și îl privesc pe băiatul care dă ocol terenului. E înalt și zdravăn, dar e de asemenea rapid, un jucător de fotbal fără îndoială, un mijlocaș, dacă ar trebui să ghicesc. Ajuns la capătul terenului, cotește urmând pista, iar când mă observă, mă

pomenesc zâmbindu-i fără să vreau.

— Ce cauți acolo, transpirând pe pista mea? îi strig de sus.

El se oprește în fața mea, își pune mâinile în șolduri și-și trage sufletul.

— Și mie-mi pare bine să te văd, Natalie Cleary!

7

— Locuiești prin împrejurimi? îl întreb.

El se apropie de tribune și-și strecoară mâinile prin gardul de plasă

care ne desparte. Tricoul lui alb e uzat și plin de pete de noroi și iarbă, iar mânecile i-au fost tăiate, dând la iveală lungi fâșii de piele bronzată

de-o parte și de alta a toracelui și a stomacului.

— Nu prea departe, spune el. Dar tu?

— În Wetherington, îi răspund.

El încuviințează, dar nu face niciun comentariu, și zâmbetul lui mă

tulbură. Împing ușor gardul cu vârful piciorului.

— De ce te uiți așa la mine?

— Așa, zice el. Sunt case frumoase acolo.

— Și?

Își lasă privirea să rătăcească pe teren. Auriul intens al soarelui care răsare i se reflectă în ochii căprui și-i colorează vârfurile părului în nuanțe brun-roșcate.

— Ai haine mișto. Fac pariu că provii dintr-o familie mișto.

Mă gândesc că scopul meu în viață s-ar putea să fie acela e a-l face pe Beau să spună „mișto” de cât mai multe ori.

— Sunt mișto, zic eu.

Bustiera gri și pantalonii scurți care absorb transpirația sunt probabil cele mai mișto haine ale mele. Mama crede că echipamentul sportiv e sacru, așa că îmi aruncă în mod constant lucrurile vechi și uzate, înlocuindu-le cu altele noi.

— Dar tu? Cânți la pian ca Mozart. Și ai tăi trebuie să fie niște oameni OK.

Beau dă drumul gardului de plasă, îl ocolește până ajunge în dreptul scărilor și vine să se așeze lângă mine. Se reazemă de balustradă

cu brațul atingându-l pe al meu, iar eu mă străduiesc să nu mă mișc, ca să nu se retragă. Vreau să rămânem așa, atingându-ne.

— Locuiesc cu fratele meu, Mason, și uneori cu mama, spune el.

Când eram mic, m-a pus să iau lecții de pian pentru că voia să devină

iubita profesorului de muzică și acum, când am chef să cânt, vin aici, la liceu.

— Am înțeles.

— Care dintre tipii de aseară era prietenul tău?

— Niciunul.

Simt că roșesc și mai tare, și când roșeața atinge punctul culminant, dându-mi senzația că întregul trup îmi e cuprins de flăcări, adaug:

— N-am prieten.

Mă încumet să-i arunc o privire. Ochii lui sunt ațintiți asupra terenului de fotbal, dar colțurile gurii i s-au arcuit, și îmi place felul în care își coboară pleoapele când zâmbește.

— Deci acum știu de ce bântui prin sala de muzică, spun eu, întrerupând tăcerea încordată dintre noi. Dar de ce alergi pe pista noastră?

— „Pista noastră”? zice el. Credeam că e pista ta.

— Ei, sunt genul de persoană căreia îi place să împartă cu alții, mai ales când vine vorba despre lucruri pe care nu-mi place să le folosesc.

El mă măsoară din cap până-n picioare.

— Păi, ești aici în momentul ăsta.

— Da, îngaim eu.

(Pentru că a-i spune „Am avut o viziune și erai în ea.” ar putea părea puțin cam deplasat.)

El își dă părul din ochi.

— Vrei să vii la mine?

— Ce… adică acum?