Dr. Chan stă pe scaunul din fața biroului, ronțăind capătul stiloului și părând cufundată în gânduri. Teancurile de dosare îi înconjoară acum gleznele ca niște cățeluși neastâmpărați. Eu stau într-un echilibru precar pe un colț al canapelei negre presărate cu hârtii și deapăn povestea vieții mele cu Bunica.

— Fascinant, spune dr. Chan în cele din urmă, aplecându-se să

scormonească prin teancul de carnețele de pe podea.

Alege unul și-l deschide la o pagină albă.

— N-am mai auzit până-acum să fi avut cineva conversații atât de lungi cu Ei – cu Ceilalți. Și sunt sigură că n-am mai auzit despre o schimbare completă de decor.

Zgârie hârtia cu penița până când cerneala începe să curgă.

— Deci mai sunt și alții cu excepția celor pe care i-am văzut? mă

bâlbâi eu. Ce sunt? Fantome?

Ea râde și-și deschide larg brațele.

— O, Doamne, suntem departe de a ști răspunsul la întrebarea asta,

— Dar dumneavoastră i-ați văzut? o întreb eu. O știți pe Bunica?

— Nu, răspunde doctorița Chan. Dar i-am văzut pe Ceilalți când eram copil. Sfera neagră pe care mi-ai descris-o e ceva comun pentru cei ca noi, Natalie. Eu numesc sfera aia Deschiderea. Cred că asta și reprezintă: începutul întâlnirilor cu Ceilalți. Pot să-i zic cum am chef fiindcă nimeni altcineva nu vrea să se apropie de genul ăsta de lucruri.

Nu în domeniul meu de activitate, cel puțin. În fine. Deci există

Deschiderea și mai există ceea ce eu numesc Închiderea. Un eveniment egal, dar de semn contrar.

— Deci va înceta?

Ea își bălăbănește de câte ori capul.

— Pentru mine a încetat. Pentru tine? N-am idee. Cercetările în domeniul ăsta de-abia au început. Nu-mi place să mă gândesc de cât timp voi fi moartă când cineva va reuși în sfârșit să deslușească treaba.

Dar… ce să zic, mi-ai descris niște lucruri extraordinare.

Se apleacă în față, cu coatele pe genunchi, și-și lovește ușor buzele cu degetele ei cu unghii roase.

— OK, de obicei cei care au asemenea viziuni sunt persoane sensibile. Au tendința să fie undeva între INFJ și ENFJ16.

— Nu pricep, zic eu.

— Sunt tipuri diferite de personalități, îmi explică ea. Sistemul de clasificare Myers-Briggs, ai făcut vreodată testul? Știi unde anume te încadrezi?

— Mama e obsedată de chestiile astea, așa că încerc să evit orice lucru de care s-ar putea folosi într-o bună zi ca să mă psihanalizeze la micul dejun.

Ea flutură neatentă din mână:

— I vine de la introvertit, cineva care își trage energia din timpul pe care și-l petrece singur. Opusul său este E, extravertitul, o persoană care își trage energia din compania altor persoane. N-ul vine de la intuiție, însemnând că îți extragi indiciile din senzații interioare sau din intuiții subite, mai degrabă decât din faptele concrete, observabile. F-ul vine de la afecte și indică oamenii care au tendința să ia decizii bazate pe emoții și nu pe rațiune. E o trăsătură importantă, dar la fel e și J, care vine de la 16 Două dintre cele șaisprezece tipuri de personalități din sistemul de clasificare Myers-Briggs. INFJ – Introvertit Intuitiv Afectiv Judicativ, ENFJ –Extravertit Intuitiv Afectiv Judicativ.

judecată. O persoană care judecă preferă să știe mereu la ce să se aștepte, să lucreze cu un program sau un orar sau o listă de obiective, să planifice în avans în loc să se lase purtată de val. Combinația de intuiție, sentiment și judecată are ca rezultat oameni sensibili, dar organizați.

Preferă compartimentările și le place să știe la ce să se aștepte, lucru rar pentru genul intuitiv și sensibil de personalitate. Asta în sine e o combinație stranie de trăsături de personalitate, dar adaugă și o traumă… și pac! Ai pe cineva cu o predispoziție către gândirea creativ-simbolică – spre vise extrem de vii – și niște reacții unice la stres. De obicei aceste reacții se manifestă doar sub forma unor străfulgerări subite De obicei, dar nu și în cazul tău. Cu alte cuvinte, Natalie Cleary, ești ca o carte larg deschisă. Ești ca un magazin Walmart de Vinerea Neagră.

— Deschisă față de ce? întreb eu.

— Asta e întrebarea la care vom încerca împreună să găsim răspuns.

Deci spui că această persoană, Bunica, ți-a spus să mă cauți. Ai idee de ce?

— Speram că știți dumneavoastră, răspund eu. M-am gândit că

poate… vi s-a înfățișat și dumneavoastră sau știa că mă puteți ajuta s-o readuc aici. Puteți?

— Probabil că nu, spune ea. De fapt, ultima ei vizită s-ar putea să fi fost Închiderea ta.

— Atunci ce s-a întâmplat la școală și pe stadion, când toată lumea a dispărut?

Ea încuviințează din nou tăcută, de parcă ar cântări în gând niște argumente.

— OK, mai am o teorie: Închiderea ta are loc peste trei luni. Bunica știe că se va petrece ceva, poate în acest interval de timp sau poate nu, dar nu ai decât trei luni la dispoziție ca să aduni toate informațiile și să

te pregătești.

— Deci credeți că ea îmi trimite aceste viziuni? o întreb clătinând sceptică din cap. De ce nu-mi spune pur și simplu ce se va petrece?

— Cine știe? Dar ia orice religie de pe lumea asta: toate au povești despre viziuni și profeții, deși, dacă stai să te gândești, divinitățile alea ar fi putut face lucrurile mult mai ușoare.

— Uitați ce, doamnă doctor Chan, apreciez teoriile dumneavoastră, dar chiar cred că soluția cea mai bună ar fi să o readucem pe Bunica. Ea poate explica totul.

Ea încuviințează energic.

— Spune-mi Alice și, crede-mă, mi-ar face mare plăcere să o readuc.

Deci hai să ne gândim. Ai făcut EMDR. Povestește-mi puțin despre asta: ce amintire ai folosit?

Îmi încep povestea fără tragere de inimă, simțindu-mă goală sau poate complet transparentă.

— Mama mea naturală a apărut la noi acasă când aveam trei ani.

Stăteam în patul mamei, care era la baie și-și usca părul, când am auzit pe cineva sunând la ușă. Am coborât și am deschis, și o femeie s-a aplecat și mi-a întins mâna.

Amintirea e încețoșată până și acum. Nu reușesc să văd fața mamei mele biologice, numai o ceață acolo unde ar trebui să fie.

— M-a întrebat dacă vreau să ne plimbăm puțin. I-am zis că da. Așa că am pornit pe stradă. Îmi amintesc că am întrebat-o cum o cheamă. Ea a zâmbit și mi-a spus: „Poți să-mi spui ishki.” „Ishki” am șoptit eu. N-am mai vorbit, ne-am mulțumit să fim împreună pur și simplu. Mă întreb dacă nu cumva o parte din mine înțelesese cine era ea. Dacă nu cumva am știut chiar atunci, cu ani înainte de apariția Bunicii, cu ani înainte să

scormonesc Internetul după detalii legate de trecutul meu și să descopăr că acest cuvânt este asociat cu cel puțin două triburi diferite, în limba cărora „ ishki” înseamnă „mamă”. Conform proceselor verbale, ne-am plimbat vreo douăzeci de minute. Când m-am întors, după ce ea mi-a arătat în ce direcție era casa mea și a urcat în mașina ei aflată la câteva cvartale distanță, pe aleea casei mele era deja un roi de mașini de poliție cu luminile albastre și roșii clipind.

Asta mă speriase, de fapt mă îngrozise de-a dreptul.