Îmi petrec aceste două ore ca pe atâtea altele în ultima vreme, verificând dacă nu am e-mailuri sau apeluri pierdute de la dr. Alice Chan.
După film ne întoarcem în sala de mese pentru o noua doză de zahăr, de data asta sub forma unei porții de înghețată cu sirop de fructe.
În timp ce eu și Megan stăm la coadă ca să ne construim munții noștri de înghețată, ea îmi trage un ghiont și îmi arată masa din colț, unde Matt și Rachel îl așteaptă pe Derek să revină cu permisele de acces la toaletă.
Rachel, Matt și Derek fac parte dintr-un grup select care în mod clar s-a servit cu prea mult entuziasm din sticluțele de tequila aduse pe ascuns, așa că permisele la toaletă au devenit un bun inestimabil pe măsură ce jucătorii de fotbal și prietenele lor încep să cadă ca piesele de domino, doborâți de Jose Cuervo15.
Rachel s-a lăsat pe umărul lui Matt, cu gura întredeschisă și cu capul căzut în piept, ațipind și trezindu-se la fiecare câteva secunde.
Ochii sticloși ai lui Matt îmi întâlnesc privirea și constat că nici el nu arată prea în formă.
— Până la urmă va trebui să stai de vorbă cu el, zice Megan de parcă mi-ar citi gândurile.
— Știu, îi răspund.
N-am mai schimbat un cuvânt de la cearta noastră din carul alegoric, cea mai îndelungată perioadă pe care am petrecut-o fără să ne vorbim. Îmi simt pieptul de parcă ar fi făcut ghem. Chiar și când nu mă
gândesc la asta, trupul meu simte că e o greșeală să fiu certată cu el. Nu 14 Romancier american, autor de romane de dragoste.
15 Marcă bine-cunoscută de tequila.
mi-am dorit niciodată așa ceva. Unul dintre motivele pentru care m-am despărțit de el a fost tocmai ca să nu ajungem să ne urâm unul pe altul, și acum mi se pare că nu mai avem mult până acolo.
— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, spune Megan.
— Poate.
— Ideal ar fi s-o faci până sâmbătă seara.
— Au, petrecerea de ziua lui! scâncesc eu amintindu-mi. Mă
gândeam c-aș putea să nu vin și să fac ceva amuzant în schimb, cum ar fi să șterg praful în toată casa.
— Nat, spune ea cu blândețe. Peste șaisprezece zile plec la antrenament în Georgetown. Nu vreau să fii singură toată vara.
— Cum îndrăznești să pornești numărătoarea inversă când eu fac tot posibilul să mă mențin într-o stare de negare? spun eu posomorâtă.
Ea se încruntă și mă îmbrățișează.
— Și eu fac la fel.
— Poate am putea trăi amândouă în negare pentru totdeauna?
propun eu.
— Cred c-o să observ gaura în formă de Nat din inima mea când n-o să te mai văd în fiecare zi, spune ea.
— Nu, voiam să zic că poate există un oraș numit Negare și ne-am putea muta la propriu acolo, dând uitării facultatea.
— OK, spune ea eliberându-se din îmbrățișarea mea. Sună bine. O
să ne mutăm în Negare.
La unu noaptea, băieții sunt trimiși cu sacii lor de dormit în sala de sport, iar fetele sunt exilate în bibliotecă, unde cei responsabili cu supravegherea noastră ne bifează numele pe listă și ne încuie înăuntru.
La început încăperea zumzăie de discuții și râsete, dar în curând acestea devin niște șoapte și chicoteli înăbușite, înlocuite apoi de un cor de răsuflări profunde, regulate. Rând pe rând, ultimele persoane adorm și ele, dar eu rămân trează, cu ochii în tavan.
În noaptea asta se împlinește o săptămână de când am văzut-o pe Bunica pentru ultima oară. Asta înseamnă că am cu o săptămână mai puțin la dispoziție ca să salvez acea persoană aflată în primejdie, oricine ar fi ea, și n-am primit nici măcar un mesaj automat de la dr. Alice Chan care să mă anunțe că e în concediu sau ceva. Mă foiesc toată noaptea de pe-o parte pe alta, făcându-mi griji pentru Bunica și întrebându-mă unde
s-a dus, încercând să ghicesc cine poate fi în pericol și străduindu-mă
să-mi imaginez viața mea fără Megan și Matt, ba chiar și fără Rachel și Derek și toți ceilalți cunoscuți ai mei.
În cele din urmă, la câteva ore după ce a adormit și ultima persoană
din încăpere, încep să ațipesc și mintea mea abandonează toate gândurile întunecate și tulburătoare, refugiindu-se în căldură și magie.
În amintirea serii când Beau a apărut pe terenul de fotbal și a tuturor serilor magice trăite acolo mai înainte, când mulțimea vuia de entuziasm și vocile răgușeau țipând în adierea vântului, în timp ce soarele aluneca dincolo de orizont și stelele se iveau de cealaltă parte a cerului, dornice să-i ia locul.
Văd amurgul purpuriu, aud corul de urale întrerupte ici-colo de fluierăturile vreunui părinte fanatic, simt vibrația celor care se îndrăgostesc unul de altul, de terenul plin de țânțari și licurici, de noaptea însăși.
Aproape am adormit, întinsă pe spate, când stomacul mi se ridică în gât și lumea se reconfigurează din nou. Pereții, rafturile cu cărți și tavanul dispar, lăsând în loc cerul vast al nopții.
Mă ridic în capul oaselor și privesc albastrul întunecat și stelele de deasupra mea. Mă uit în jur și descopăr că sunt singură în vârful unui deal acoperit de iarbă, înconjurat de păduri. Știu cam pe unde ar veni parcarea, iar dincolo de fâșia aceea îngustă de pădure ar trebui să
înceapă terenul de golf, dar în acest loc nici parcarea, nici terenul nu există. În schimb, la poalele dealului zăresc câțiva bizoni tolăniți pe iarbă, cu pleoapele grele sub povara somnului. Unii stau câte doi sau trei, odihnindu-și capetele enorme pe altul. Alții dorm ceva mai la o parte, singuri. Mă pomenesc râzând.
Râsul meu sună cam sugrumat, probabil pentru c-am rămas fără aer în plămâni. Mă ridic și mă răsucesc, copleșită în același timp de groază și adorație. Stomacul mi se liniștește și, deodată, biblioteca reapare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu excepția faptului că sunt singură.
