— OK.
— Ai mobilul la tine? Aș putea să-ți dau numărul meu.
El își pipăie buzunarele șortului.
— Nup!
Atunci îmi dau seama că mi-am lăsat telefonul în clădirea școlii, deși am reușit cumva să iau cu mine spray-ul cu piper, atașat de mama la inelul meu cu chei, pe care îmi amintesc, brusc stânjenită, că-l port pe o brățară elastică.
— Poți să mă găsești Online, îi sugerez neajutorată.
— OK.
— Sau ai putea să mă cauți tot aici.
— Pe pista ta, se arată el de acord.
— Mda.
— Pe care n-o folosești niciodată.
— Ei, e un orășel mic, zic eu. Cât de greu poate fi?
O voce din mintea mea îmi atrage încet atenția că nu l-am văzut niciodată pe Beau până acum o săptămână.
— O să te găsesc, spune el.
— Așa sper.
Mă întorc pe călcâie și plec, cu inima ușoară și cu abdomenul, dimpotrivă, chinuit de crampe musculare, ca rezultat al alergării.
Când ajung în parcare, aceasta e în continuare goală, dar așa cum stau nemișcată acolo, zăresc o străfulgerare de forme și culori și mașinile
– inclusiv a mea – se ivesc pentru o clipă pe asfalt. Rămân nemișcată
până când apariția se repetă, durând de data asta vreo trei secunde.
Decid s-o iau drept un semn bun, așa că intru în școală. Din câte-mi dau seama, clădirea e în continuare goală, dar după conversația cu Beau, lucrurile nu mai par atât de stranii ca înainte să ies la alergare și nici eu nu mai am aceeași senzație de teamă. Poate greșesc, dar sunt convinsă că
în curând lumea va reveni la normal, așa cum a făcut toată săptămâna.
Cobor la vestiare și mă spăl cât de repede pot, apoi pornesc spre bibliotecă rugându-mă să mă pot strecura înăuntru fără probleme.
Când ajung acolo, încăperea e la fel cum am lăsat-o: complet pustie, cu excepția rafturilor cu cărți și-a unui sac dormit singuratic lângă care se află o mică geantă de voiaj. Ceasul de pe perete arată 6:01; pentru că
habar n-am ce altceva să fac, mă bag în sacul meu de dormit și mă
întind, veghind și așteptând ca lumea să revină la normal.
Următorul lucru de care sunt conștientă e că cineva mă zgâlțâie ca să mă trezesc. Deschid ochii și dau de alți ochi, albaștri și rotunzi, încadrați de șuvițe de păr blond, drept.
— Să-ncep cu veștile bune sau cu alea proaste? mă întreabă Megan.
— Cu alea proaste, hârâi eu.
— Ei bine, nu asta-i ordinea corectă. Vestea bună e că te cunosc, așa că nici n-am încercat să te trezesc ca să alergăm împreună de dimineață, deci da, cu plăcere.
— Mersi, zic eu, deși mintea mea încețoșată încă e perfect convinsă
c-am alergat în dimineața asta.
— Vestea proastă e că trebuie să te trezești în secunda asta, pentru că micul dejun a început acum zece minute și toată lumea e varză și supermahmură și împotmolită ca muștele pe hârtia de prins insecte.
— Rachel o să-mi mănânce toată șunca, mă vait eu trecându-mi o mână peste obraz.
— Nimeni nu vrea să fie martor la așa ceva, deci, te rog, ridică-te.
— Am fost plecată, îi zic.
— Cum adică?
— Adică s-a întâmplat din nou. Mai întâi a dispărut școala, iar eu eram întinsă pe câmp. Apoi școala a reapărut, dar toată lumea dispăruse, așa c-am ieșit. M-am dus pe stadion să alerg puțin și l-am văzut pe Beau.
— Dumnezeule, Natalie Cleary visează un băiat și nu e Matt Kincaid! Cred c-o să plesnesc de fericire!
Clatin din cap.
— N-a fost un vis. Beau era sută la sută real. Și celelalte lucruri la fel, a fost ca în celelalte dăți, ca atunci când o văd pe Bunica. Nu știu cum să-ți explic.
