— Să vă contraziceți, vrei să zici, mă necăjește ea. Și-am crezut că

v-ați despărțit ca să nu o lungiți la nesfârșit, până ajungeați să vă urâți unul pe altul. Ideea era să vă salvați prietenia.

Ridic din umeri.

— Poate era mai bine dacă-i dădeam motive să mă urască.

— Atunci ar fi trebuit să arborezi o personalitate mai antipatică și o față mai nasoală, spune ea, apoi întinde mâna pe întuneric și o strânge pe-a mea. Totul o să fie bine.

Parcarea de lângă hambar e deja plină, așa că oprim la marginea aleii de pietriș, de unde putem auzi muzica urlând din casă. Părinții lui Matt sunt plecați din oraș pe durata weekendului, ceea ce înseamnă că 1) petrecerea va scăpa de sub control și 2) nu va trebui s-o aud pe Joyce-cea-care-nu-mănâncă-decât-chestii-crem spunându-mi: „Ce rău îmi pare că nepoții mei n-o să aibă tenul tău!”

— Hai c-o să ne distrăm, insistă Megan.

Coborâm din mașină și urcăm pe jos ultimii câțiva metri ai aleii, traversăm parcarea și suntem întâmpinate de uralele mai multor

persoane cocoțate pe marginea benei camionetei lui Derek. Până și Rachel pare să se bucure sincer că ne vede, ca în vremurile bune.

— La mulți ani, Matt! Venim la tine cu daruri, spune Megan înălțând în aer sticla de coniac Heaven Hill.

Matt se ridică în picioare zâmbind larg și clătinându-se ca un lujer în bătaia unui vânt puternic.

— Ușurel, cowboy! spune Rachel apucându-l de cămașă ca să-l ajute să-și recapete echilibrul. Încearcă să nu-ți rupi gâtul chiar de ziua ta!

— Urcați, urcați! ne spune Matt gesticulând exuberant.

Nu l-am mai văzut niciodată atât de beat și nu știu ce să cred despre asta. Mă simt însă ușurată că e fericit să mă vadă după cearta pe care am avut-o.

— Ești într-o formă cum rar te-am mai văzut, zic eu încercând să

par plină de voie bună.

Derek pufnește în râs

— Rar? Asta e starea naturală a lui Matt Kincaid. Acum că ți-a scăpat din lesă, băiatul se distrează.

— Ia mai ține-ți gura! zice Matt împleticindu-se și lovindu-l în braț.

Haideți sus, fetelor!

— Avem loc? întreb eu studiind camioneta plină.

— Sigur că e loc, Nat, apune Matt. Vino-ncoa!

— Voi două, spune Rachel adresându-li-se unor boboace. Jos cu voi!

Scuze, dar asta-i dorința sărbătoritului.

Cele două fete schimba niște priviri indignate, dar în cele din urmă

se conformează, iar Matt ne ajută să urcăm în benă, sau mai bine zis e suficient de amețit ca să-și închipuie că ne ajută.

— Nu-mi vine să cred, spune Derek. Matty are optișpe ani. Suntem adulți cu toții!

— Nu mai spune! exclamă Rachel. Acum cinci minute m-ai rugat să

fac o poză cu curul tău gol lângă măgarul lui Matt17.

— O, daaaaa, exclamă Derek țopăind. Era să uit. Hai s-o facem!

— Frate, nici nu mă gândesc!

— De ce nu?

17 Ass – în engleză măgar, dar și fund.

— Cum adică de ce nu? În primul rând nu-s fotograf de măgari, și-apoi n-o să găsești nimic mai bun de făcut cu poza asta decât s-o trimiți unor biete boboace ca să le traumatizezi pe viață.

El îi ridică mâna la buze și o sărută ca un cavaler de odinioară.

— O, preafrumoasă Rachel, minunea mea! Vrei, te rog, să mă faci cel mai fericit bărbat de pe pământ imortalizându-mi fundul lângă acel măgar?

— Bine, oftează ea.

În timp ce ei doi se îndreaptă cu pași nesiguri către grajd, îi văd pe Jack și pe Coco stând într-o parte, înconjurați de un grup de băieți de clasa a noua și fete de-a zecea. Ca de obicei, atenția tuturor e ațintită

asupra lui Coco și a prietenei ei celei mai bune. Abby. Iar Jack le ține hangul zâmbind prietenos. S-a simțit întotdeauna bine în compania fetelor, la fel cum Coco se simte bine printre băieți și, născându-se la patru minute după ea, o lasă de fiecare dată să decidă unde, cum și cu cine își vor petrece timpul. Nici n-am devenit bine soră mai mare, că

slujba mea era deja inutilă. Modul meu de operare a fost dintotdeauna să-i privesc de la distanță.

Lângă mine, Megan se întinde în benă și-mi dau seama că grupul s-a împrăștiat. Suntem numai noi două și Matt, ca odinioară. Mă întind și eu pe spate, apoi și Matt, și privim toți trei cerul.

— Uite, se vede Ursa Mare, zice Megan.

— Ce-i aia o ursă? zice Matt cu limba împleticindu-i-se. Adică, dacă

stai să te gândești…

— E un urs, zice Megan.

— E o barcă, o contrazic eu.

Sau cel puțin asta a fost, dintre toate explicațiile pe care mi le-a dat bunica, favorita mea.

— Poartă sufletele celor morți dincolo de Calea Lactee, so-lo-pi he-ni, către Orașul de la Apus, cu condiția să fi fost oameni buni.

— So-lo-pi he-ni, repetă Megan pe un ton visător.

— Sssolopahennu, îngână Matt.