— Speram că știți dumneavoastră, răspund eu. M-am gândit că
poate… vi s-a înfățișat și dumneavoastră sau știa că mă puteți ajuta s-o readuc aici. Puteți?
— Probabil că nu, spune ea. De fapt, ultima ei vizită s-ar putea să fi fost Închiderea ta.
— Atunci ce s-a întâmplat la școală și pe stadion, când toată lumea a dispărut?
Ea încuviințează din nou tăcută, de parcă ar cântări în gând niște argumente.
— OK, mai am o teorie: Închiderea ta are loc peste trei luni. Bunica știe că se va petrece ceva, poate în acest interval de timp sau poate nu, dar nu ai decât trei luni la dispoziție ca să aduni toate informațiile și să
te pregătești.
— Deci credeți că ea îmi trimite aceste viziuni? o întreb clătinând sceptică din cap. De ce nu-mi spune pur și simplu ce se va petrece?
— Cine știe? Dar ia orice religie de pe lumea asta: toate au povești despre viziuni și profeții, deși, dacă stai să te gândești, divinitățile alea ar fi putut face lucrurile mult mai ușoare.
— Uitați ce, doamnă doctor Chan, apreciez teoriile dumneavoastră, dar chiar cred că soluția cea mai bună ar fi să o readucem pe Bunica. Ea poate explica totul.
Ea încuviințează energic.
— Spune-mi Alice și, crede-mă, mi-ar face mare plăcere să o readuc.
Deci hai să ne gândim. Ai făcut EMDR. Povestește-mi puțin despre asta: ce amintire ai folosit?
Îmi încep povestea fără tragere de inimă, simțindu-mă goală sau poate complet transparentă.
— Mama mea naturală a apărut la noi acasă când aveam trei ani.
Stăteam în patul mamei, care era la baie și-și usca părul, când am auzit pe cineva sunând la ușă. Am coborât și am deschis, și o femeie s-a aplecat și mi-a întins mâna.
Amintirea e încețoșată până și acum. Nu reușesc să văd fața mamei mele biologice, numai o ceață acolo unde ar trebui să fie.
— M-a întrebat dacă vreau să ne plimbăm puțin. I-am zis că da. Așa că am pornit pe stradă. Îmi amintesc că am întrebat-o cum o cheamă. Ea a zâmbit și mi-a spus: „Poți să-mi spui ishki.” „Ishki” am șoptit eu. N-am mai vorbit, ne-am mulțumit să fim împreună pur și simplu. Mă întreb dacă nu cumva o parte din mine înțelesese cine era ea. Dacă nu cumva am știut chiar atunci, cu ani înainte de apariția Bunicii, cu ani înainte să
scormonesc Internetul după detalii legate de trecutul meu și să descopăr că acest cuvânt este asociat cu cel puțin două triburi diferite, în limba cărora „ ishki” înseamnă „mamă”. Conform proceselor verbale, ne-am plimbat vreo douăzeci de minute. Când m-am întors, după ce ea mi-a arătat în ce direcție era casa mea și a urcat în mașina ei aflată la câteva cvartale distanță, pe aleea casei mele era deja un roi de mașini de poliție cu luminile albastre și roșii clipind.
Asta mă speriase, de fapt mă îngrozise de-a dreptul.
— Și când am dat fuga pe stradă în întâmpinarea mamei, ea plângea, închei eu.
Mă simțisem rușinată și nespus de vinovată că o speriasem în halul acela. Mă cuprinsese în brațe și mă strânsese cu putere, șoptind: „Draga mea, scumpa mea, mi-a fost frică c-o să mi te ia!”
Înainte să fac terapie, nu suportam să-mi amintesc momentul ăsta.
Mi se strângea stomacul și pielea mă furnica. Ori de câte ori mintea mea o lua în direcția aceea, găseam o cale s-o distrag.
Alice își ridică privirea din carnețelul în care scrie de zor.
— Și cum a decurs terapia?
— Psihoterapeuta m-a pus să aleg o convingere negativă pe care o aveam despre mine, ceva care ar putea explica de ce mi s-a înfățișat Bunica.
„Nu sunt dorită aici. Locul meu nu e aici.” Nu i-am spus doamnei doctor Langdon că nu credeam cu adevărat chestiile astea. Psihoterapia decurgea de obicei mai bine dacă încuviințam cuminte. Pe vremea aceea o consideram o escroacă.
— Apoi m-a pus să aleg o convingere pozitivă cu care s-o înlocuiesc. M-a pus să stau pe canapea și s-a așezat în fața mea. Și-a mișcat două degete în dreptul ochilor mei, de la stânga la dreapta și de sus în jos. A spus că nu trebuia să înțeleg ce face, ci numai să-mi las ochii să urmărească mișcarea degetelor ei până la limita dreaptă a vederii mele periferice, la limita stângă a vederii mele periferice, în sus și în jos, fără să mișc capul. În timp ce-și mișca degetele îmi punea întrebări.
Despre convingerile negative, despre convingerile pozitive și alte chestii de-astea. I-am răspuns, am repetat după ea când mi-a cerut-o –
simțindu-mă incredibil de prost tot timpul –, și când a terminat, mi-a spus să revin la amintirea aceea și s-o simt pe deplin. Înainte să începem îmi ceruse să-i spun câtă anxietate îmi producea această amintire și i-am zis că șapte pe o scală de zece. După tot procesul de mai sus, i-am dat numai cinci.
Lucrul ăsta mă surprinsese.
— Apoi ea s-a aplecat către mine și a repetat procedeul: degetele, întrebările, nota. Am făcut asta de trei ori, și când mi-a cerut pentru ultima oară să revin la acea amintire, i-am spus cu toată sinceritatea că îi dădeam unu pe anxietăți.
Reamintindu-mi-o acum, toată afacerea suna ca un soi de scamatorie. Și totuși după aceea, Bunica, bărbatul cu jacheta verde și toate aparițiile fugare din dormitorul meu au pierit timp de aproape trei ani. Iar când acea amintire îmi revine în minte nu simt nici urmă de anxietate.
— Nu știu cum, dar a mers.
Ochii lui Alice scânteiază de entuziasm. Se apleacă în față și-și atinge capul deasupra cefei.
— Există o parte a creierului care se numește „amigdală”. Aici sunt înmagazinate lucrurile pe care nu reușești să le procesezi, cum ar fi traumele. Până la opt ani, abilitățile de procesare cognitivă ale minții noastre sunt reduse. Așa că tot ce nu reușim să înțelegem la acea vârstă
fragedă e înmagazinat în amigdală, sub formă de asociații cu grad mare de generalitate sau de corelații rudimentare cauză-efect, ca să slujească
drept avertisment pentru situații viitoare. Când visăm, mișcările oculare îi semnalează amigdalei că e cazul să lucreze la dosarele nerezolvate.
Emoțiile și senzațiile generate de o întâmplare sunt înmagazinate aproape la fel cum au fost experimentate. În mod straniu, aceleași substanțe care le fac să se imprime în amigdală inhibă formarea amintirii în hipocamp. Poți să nu ai o amintire conștientă a ceea ce s-a petrecut, dar asta nu o va împiedica să-ți dea creierul peste cap. Când acele conexiuni înmagazinate sunt declanșate, revii la mentalitatea copilului care le-a trăit pentru prima oară. Asta este, practic, un atac de panică: frica trăită cu intensitate, fără instrumentele rațiunii care te ajută s-o depășești. EMDR te ajută să accesezi acele conexiuni cât timp ești trează.
