Mișcarea ochiului declanșează amigdala, în timp ce întrebările declanșează amintirea. Asta îi permite sinelui tău adult să aibă o conversație cu sinele tău copil. Îi explici acestuia unele lucruri, așa încât acest tipar nesănătos de gândire sau asociația cauză-efect dăunătoare să
poată fi corectate.
— Dar de ce amintirea aia? Nu s-a întâmplat nimic. Am făcut o plimbare.
— Despărțire unui copil de părintele său poate fi traumatizantă, chiar dacă acesta va continua să primească de la altcineva dragostea și îngrijirea de care are nevoie. În copilărie, singurul lucru de care suntem conștienți sunt mamele noastre biologice. Sunt întregul nostru univers, noțiunea noastră de stabilitate.
Privirea lui Alice îmi dă senzația că sunt supusă unei radiografii.
Uneori cred că toată lumea îmi cunoaște povestea și eu sunt singura care n-o poate întrezări.
Uneori cred că toți ceilalți știu, dar că tot ce o să aflu eu vreodată
este ceea ce mi-a spus mama, o relatare pas cu pas a felului în care a decurs procesul de adopție: ea și tata au încercat mult timp să aibă un copil. La un moment dat au fost cât pe ce, dar ea a pierdut sarcina și a fost distrusă.
Între timp, într-o rezervație din Alabama, o tânără de optsprezece ani a descoperit că era însărcinată. Înainte să observe cineva că îi creștea pântecele, a fugit în Kentucky, unde locuia familia iubitului ei.
La un moment dat, mama și tata au primit un telefon de la prietenul unui prieten, care aflase că iubita nepotului lui era însărcinată.
Copilul eram eu.
Îl voiau sau nu, s-a interesat prietenul prietenului. Mama a zis că
aveau nevoie de timp de gândire.
Aveau la dispoziție zece zile, nici mai mult, nici mai puțin, a zis prietenul prietenului. Viitoarea mamă, ishki a mea, nu voia ca bebelușul ei să crească într-o rezervație. Nu fusese fericită acolo, avea foarte puțini bani, nicio șansă reală să aibă o carieră și un tată violent pe care nu-l voia în preajma copilului, adică a mea. Dar trebuia să-mi găsească repede o familie, fiindcă altminteri ar fi fost silită să mă ia cu ea înapoi în rezervație.
Mama și tata mi-au spus că nu s-au temut să mă ia. S-au temut să
nu mă piardă. Logica le spunea că ishki nu era sigură, că era pe punctul de a se răzgândi.
Apoi și-au consultat avocatul și acesta a adus în discuție Legea privind protecția copiilor amerindieni, o măsură de protecție adoptată în anii ’70 ca reacție la faptul că aproape o treime dintre copiii amerindieni erau luați cu forța din casele lor și încredințați unor internate sau familii surogat non-native. Ca să-i protejeze pe copiii ca mine și să se asigure că
părinții mei biologici și alții ca ei nu erau forțați să-și dea pruncii spre adopție unor familii non-native, legea adăugase câteva prevederi suplimentare în procesul de adopție, una dintre ele spunând că nu puteam fi înfiată în primele zece zile de la naștere.
Zece zile în care mamă mea naturală m-a privit, m-a legănat, ba poate chiar mi-a cântat și mi-a vorbit, fără să șovăie în decizia ei de a renunța la mine. M-am întrebat dacă în perioada aceea s-a gândit vreun moment că oamenii se pot simți nefericiți, singuri sau epuizați oriunde.
Că într-un oraș ca Union tot aveau să existe părinți care-și băteau copiii și copii care priveau cerul înstelat dorindu-și o viață mai bună într-un loc mai bun. Oare în acele zece zile și-a dorit vreo clipă să fie cea care să
îmblânzească lumea pentru mine?
Avocatul părinților mei nu era îngrijorat de restul prevederilor legale – se pare că opoziția statului Alabama față de legea respectivă era bine-cunoscută, iar șederea prelungită a mamei mele biologice în Kentucky era încă o metodă de-a se asigura că tribunalul din Alabama avea să considere că nu sunt „suficient de indiană” ca să intru în categoria „tuturor copiilor indieni” cărora această lege li se aplica.
Știam că nu avea să-i fie dor de mine, dar mama avea o expresie vinovată ori de câte ori îmi spunea această ultimă parte a poveștii, de parcă ar fi fost convinsă că făcuse ceva greșit adoptându-mă, profitând de un sistem care făcea excepție pentru oameni ca ea și ca tata.
Dacă în primii doi ani de la nașterea mea mama mea biologică s-ar fi răzgândit în privința adopției și ar fi demonstrat că asupra ei se exercitaseră presiuni când decisese să renunțe la mine, legea silea statul să invalideze adopția. După ce ishki mă scosese la plimbare prin cartier mama fusese îngrozită de gândul că aceasta ar fi avut de gând să
recapete custodia mea, deși, sigur, perioada de doi ani expirase deja.
Și nu pot spune că voiam să-mi părăsesc familia. Niciodată n-am vrut asta. Dar după acea plimbare am plâns în repetate rânduri fiindcă
mă durea gândul că mama se temuse că mama mea biologică m-ar fi vrut înapoi, iar faptul că aceasta nu avusese asemenea intenții mă durea și mai rău.
Chiar dacă n-aș fi vrut să plec cu ea, ea ar fi trebuit să-și dorească
asta.
Nostim: când aparții de două lumi, uneori simți că locul tău nu e nicăieri.
— Un psihoterapeut adept al metodei EMDR ar putea spune că
aceste manifestări sunt un mecanism care-ți permite să faci față unei situații, zice Alice, iar vocea ei mă readuce înapoi în birou. Aveai nevoie de continuitatea lumii tale originare – o perioadă în care ai avut stabilire alături de mama ta biologică –, așa că mintea ta a creat una. Când ești supusă presiunii și recazi într-o stare precognitivă, Bunica revine. Un psihoterapeut adept al metodei EMDR ar putea crede că momentele în
care visezi declanșează amintirile reprimate, care, la rândul lor, declanșează o reacție posttraumatică. O halucinație.
— Bine, și tu ce crezi că se întâmplă?
Ea zâmbește larg.
— Eu cred că e cam greu să demonstrezi dacă un lucru e real sau e o halucinație.
— Cum așa?
— Toți subiecții mei au tulburări de stres posttraumatic, dar nu toți pacienții care suferă de stres posttraumatic au văzut sfera. Ce vreau să
spun este că sindromul tău posttraumatic poate fi real, dar asta nu înseamnă că Bunica nu e reală și ea. Poate că terapia EMDR a alungat-o pentru că trauma este la rădăcina capacității tale de-a o vedea – poate îți stimulează atât de puternic viața onirică, încât te face să accesezi cu totul altceva. Și faptul că ai început să ai iarăși viziuni poate fi un indiciu că
există altceva – o rămășiță a anxietății atașate acelei amintiri sau vreun fragment uitat, o altă convingere negativă pe care nu ai rezolvat-o sau chiar o altă întâmplare catastrofică pe care nu ai procesat-o – care îți permite o conexiune fragilă cu ea.
