Clatin din cap.
— Am discutat asta cu doamna doctor Langdon. Nu mai e nimic în afară de amintirea aceea.
Alice pare sceptică, dar abandonează subiectul. Se întoarce către biroul ei și scoate un calendar de sub un teanc instabil de agende.
— Bine, Natalie, spune ea. Cred că, din păcate, cel mai eficient ar fi să procedăm ca la carte. Să începem cu ședințe de două ori pe săptămână și să vedem cum ne descurcăm. Va fi important să vorbești despre orice dorești, cel puțin la început, pentru că mai târziu s-ar putea să fii nevoită să vorbești despre niște chestii despre care nu o să vrei să
vorbești. Aș mai vrea să scrii toate poveștile pe care ți le-a spus Bunica, pe cât de bine ți le amintești, ca să nu ne scape niciun amănunt. Ce zici?
— Nu pot, spun eu clătinând din cap.
— Ce nu poți? Să vii de două ori pe săptămână?
— Nu, vreau să zic că nu pot să scriu poveștile. Bunica nu voia.
— Nu… voia să le scrii?
— Voia să le țin minte, îi explic eu. Și voia să le ascult.
Sprânceana lui Alice se arcuiește deasupra ochiului ei verde-cenușiu, cerându-mi mai multe explicații. Ăsta e exact genul de lucruri despre care mi-e groază să vorbesc; sau, mai curând, cred că mi-e groază
de privirile exasperate. Ridicările plictisite din umeri și expresiile opace care ar putea urma. Oricât mi-a plăcut s-o tachinez și s-o sâcâi pe Bunica, poveștile ei au ocupat un loc aparte în inima mea. Sunt o parte a mea pe care o păstrez doar pentru mine și nimic nu te face mai vulnerabil decât să împărtășești lucrurile cele mai prețioase pentru tine.
— Cele mai multe dintre ele sunt povești ale Primelor Națiuni. Au fost transmise pe cale orală de la o generație la alta. Voia să ajungă la mine în acest fel, așa cum au făcut dintotdeauna.
Bunica și-a dorit să iubesc poveștile astea, să le primesc în inimă
prin urechi și să le las să devină o parte din mine, creând o legătură cu toți povestitorii de mai-nainte. Mi se pare o lipsă de respect să le cedez cuiva pe o bucată de hârtie. Ar fi o greșeală să nu poți încorpora în ele felul în care pronunța ea anumite cuvinte și locurile unde făcea pauză
când le povestea
Repovestirea mea ar trebui să fie învăluită în vocea mea, ocrotită cu grijă ca un potir din care niciun cuvânt nu trebuie să se verse.
— Dacă vrei poveștile Bunicii, ele ar trebui spuse cum le spunea ea.
Îi aparțin oarecum, știi?
„Îți aparțin și ție, Natalie”, obișnuia ea să spună.
Alice mă privește îndelung, apoi își bălăbănește iarăși capul.
— Ce-ar fi dacă ți-aș da un reportofon? Ai putea să înregistrezi poveștile.
Mă gândesc la asta.
— Da, aș putea. Dar nu trebuie să le scrii, ci numai să le asculți. Așa trebuie să le trăiești.
— Ne-am înțeles. În fond, nu vrem să enervăm tocmai persoana pe care încercăm s-o găsim. Îți convine marțea și joia de la ora nouă?
— Da.
Oricum trebuie să-l las pe Jack la antrenamentele de dimineață în fiecare zi lucrătoare. Așa m-am înțeles cu mama și cu tata: ei îmi plătesc asigurarea mașinii și benzina. Iar eu sunt șoferul gemenilor când părinții mei sunt la muncă.
— Între timp încearcă să te stresezi cât se poate de tare. În așa fel încât trauma ta chiar să iasă la suprafață, mă înțelegi?
— Da, cred că da, îi răspund eu.
Poate că de-asta accept să mă duc împreună cu Megan la ziua de naștere/petrecerea de absolvire a lui Matt. Sau poate sunt masochistă
când vine vorba de Matt Kincaid. Poate, chiar dacă nu mi se mai pare o idee bună să fim împreună, sunt prea speriată să-l las să nu mă mai iubească, să tai această ultimă parâmă care mă împiedică să ies în larg.
8
— Nu uita: în cele din urmă va trebui să vorbești cu el, îmi spune Megan cu blândețe.
Dată fiind starea de decrepitudine a Jeepului meu, am decis să
venim cu Honda ei, care parcurge zumzăind drumul dintre parcarea micuței biserici prezbiteriene și aleea de pietriș a familiei Kincaid, cea pe care o folosesc în fiecare toamnă ca să ajungă la labirintul lor de porumb sau atunci când găzduiesc nunți.
— Nu-i ca și cum tu și Matt nu v-ați mai fi certat și altă dată.
— Am discutat în contradictoriu, o corectez eu. Și, de fapt, asta nu însemna decât că oftam cu rândul până când unul dintre noi ceda. Acum a fost altceva. E ca și cum el m-ar fi împuns de câteva ori în torace la modul verbal și apoi eu l-aș fi decapitat, tot la modul verbal.
Megan dă ochii peste cap.
— Puteai să-l fi și castrat la modul nonverbal și el tot ar vrea să fii aici.
— Ne-am despărțit tocmai ca să nu ne mai certăm.
