privirea, găsește un coechipier liber și trimite mingea în zbor drept spre el, exact la momentul potrivit. Nu e nevoie să iuțească, să încetinească

sau să se întoarcă pe propriile urme, nici măcar atunci când pornește în atac cu mingea. O strânge pur și simplu la piept de parcă ar fi un lingou, făcând slalom printre înaintașii vânjoși și sărind peste trupurile căzute ca o gazelă peste niște pârâuri înguste. Evită placajele și marchează exact în ultima secundă. Fiecare manevră pe care o face seamănă cu o scenă de duel minuțios coregrafiată, filmată a suta oară.

— Mă gândeam, murmură el și privirea lui tulbure se întoarce spre mine. Ți-aduci aminte prima melodie pe care am dansssat împreună?

Sap prin memorie.

— Câteodată mi se pare că noi n-am avut prime dăți. În primele șase luni cred că nici nu mi-am dat seama că suntem împreună.

— Ei, eu îmi amintesc, spune el.

— Nu cred.

— Ba da.

— Cânt-o! îl provoc eu.

El începe să fredoneze ceva care sună ca o combinație între mai multe cântece diferite, iar eu mă zgudui de râs lângă el până când îi simt dosul palmei atingându-l pe al meu. Amuțim amândoi și după o clipă el își împletește degetele cu ale mele. Sunt atât de șocată, că îngheț.

— De ce m-ai îndepărtat de tine, Nat? întreabă el. Ai fost totul pentru mine. Te-am iubit atât de mult!

— Nu-i așa simplu, îi răspund tulburată.

Îmi bate inima de parcă aș alerga și mă rog să ne întrerupă cineva cât mai repede, pentru că nu vreau să se întâmple nimic. Nu vreau să-l fac să treacă iar prin asta.

— Te iubesc, rostește el. Nat, e atât de greu să nu pot să vorbesc cu tine despre orice. În ultimul timp nu mă simt eu însumi. E foarte greu și te iubesc.

Și eu îl iubesc. Nu cred că poți cunoaște pe cineva atât e bine cum îl cunosc eu pe Matt și să nu-l iubești.

— Matt, îl implor eu.

— Aș putea să devin mai bun, spune el. Aș putea să te fac fericită

dacă mi-ai spune de ce ai nevoie.

— Matt. Nu poți să-i faci pe toți fericiți. Nu poți să satisfaci așteptările tuturor. Și, mai ales, nu ai cum să fii ceva ce-mi trebuie mie și în același timp să fii ce le trebuie și celorlalți, pentru că ceea ce trebuie să

fac eu este să nu mă mai chinui să mă integrez aici și să plec altundeva.

— O să-ți găsești pe altcineva la facultate, spune el încet. Știu c-așa o să faci. Dar eu nu.

— Sigur c-o sa găsești, Matt.

— Dar nu vreau.

— În cele din urmă o să vrei.

— Nimeni nu va fi ca tine, spune el.

— Matt, trebuie să o luăm fiecare pe drumul lui. Altfel o să devină

din ce în ce mai greu.

— Nu trebuie să fie așa, spune el.

Mă privește cu tandrețe și obrazul lui e mult prea aproape de al meu. În clipa următoare mă trezesc că mă sărută. Creierul meu este cuprins de panică, o parte din mine fiind aproape convinsă că ar fi nepoliticos să-l opresc, de-a dreptul o cruzime, în timp ce cealaltă știe că

nu-mi doresc sărutul ăsta. Lui trebuie să i se pară că sărută un pește mort, dar asta nu pare să-l descurajeze.

În cele din urmă îl împing ușor, dar el fie nu simte, fie mă ignoră, iar atunci intru în panică.

— Matt, reușesc să rostesc, dar vocea mea se pierde sub buzele lui.

Îl împing mai tare și de data asta știu că a simțit, dar continuă să mă

sărute. Îi mai strig o dată, îl împing din nou și el mă trage mai aproape, una dintre mâinile lui ridicându-mi tivul tricoului mult prea brutal.

— Matt, mă răstesc eu, dar când încerc să mă ridic, el mă țintuiește jos.

Îl împing cu putere și el se rostogolește de pe mine și se ridică în fund, privindu-mă nedumerit prin întuneric.

— Eu…

Nu știu ce urmează să spun, dar până să mă dezmeticesc, Matt se prăvălește jos din camionetă și se năpustește spre casă.

Tremur din tot trupul, iar mintea îmi e asaltată de valuri de durere și confuzie.

De ce am făcut asta?