— Hai să te ducem acasă, zice el cu blândețe.
Îl urmez până la camionetă și mă urc pe locul de lângă șofer. Nu seamănă cu Fordul lui Derek: e pătrățoasă și joasă, scaunele sunt acoperite cu un material aspru, plin de pete și arsuri, iar ferestrele sunt dintre cele pe care trebuie să le acționezi manual.
— Ce făceai aici? îl întreb.
El pornește motorul.
— M-a invitat un prieten la o petrecere.
— Aha.
Îmi trec palmele peste obraji, ștergându-mi ultimele urme de lacrimi.
— Îmi pare rău. Ar trebui să te duci. Pot să găsesc altă mașină.
Mă oripilează ideea de a-mi suna părinții ca să mă salveze din acest dezastru.
— Am înțeles că e aproape de pista ta, continuă Beau. Și m-am gândit că poate mai aștepți să te găsesc.
Nu prea știu ce să-i răspund, dar el zâmbește, iar buzele mele îi urmează exemplul.
Îmi smulg privirea dintr-a lui și îmi scot mobilul din buzunar.
— Ar trebui să spun cuiva unde-am plecat.
Ar fi trebuit să rămân la Megan peste noapte. Părinții ei nu-s la fel de severi ca ai mei, nu vor neapărat să știe unde se află și ea nu are oră
de culcare. Dar când o sun pe Megan, apelul eșuează și robotul mă
anunță că nu am conexiune. Închei apelul și îi scriu un SMS, înjurându-mi printre dinți furnizorul de telefonie.
— Gata? întreabă Beau.
Încuviințez din cap, pentru că nu știu ce altceva să fac. El își întinde un braț de-a lungul spătarului și își sucește gâtul încercând să vadă dacă
vine vreo mașină din spate. Hurducăim în marșarier pe aleea de pietriș
și pe pod, străbătând fâșia împădurită până în parcare. Apoi scoate camioneta din marșarier și o parchează lângă biserică.
Ăsta e momentul în care-mi dau seama că e ceva în neregulă cu biserica.
— Vai, Dumnezeule!
El mă privește, apoi își înclină capul ca să vadă la ce mă uit. Biserica e vopsită în aceeași culoare și se află în același loc, numai că e mult prea mare. Are o întreagă aripă care n-ar trebui să existe, care nu exista când am trecut eu și Megan pe-aici.
— Vezi chestia aia? îl întreb.
— Ce să văd?
— Aripa aia de colo!
Cobor fereastra ca să văd mai bine și arăt cu degetul.
— Când a apărut aia?
— A donat-o familia Kincaid, spune el. Sau, mă rog, a donat banii pentru construcția ei.
— Îi știi pe cei din familia Kincaid? întreb eu nedumerită.
— Nu, spune el după o ezitare. Mama a ieșit o vreme cu un tip care mergea la biserica asta. Băiat de treabă. Stabiliseră să se căsătorească
imediat ce el avea să divorțeze de nevastă-sa.
— Familia Kincaid nici nu merge la biserica asta, spun eu.
El se mulțumește să ridice din umeri și scoate mașina pe șosea, coborând geamul din dreptul lui la același nivel cu al meu. O vreme nu vorbim, dar tăcerea nu e stânjenitoare, în ciuda tensiunii evidente dintre noi. Cel puțin eu cred că-i evidentă. Nu am decât experiența cu Matt ca să-mi slujească drept termen de comparație, iar situația de acum pare a fi cu totul altceva.
Matt. Când mă gândesc el mi se întoarce stomacul pe dos.
— Nu vreau să mă duc acasă, recunosc eu.
Dacă mă duc acasă o să fiu tristă, singură și supărată din cauza lui Matt și o să mă gândesc la nesfârșit la avertismentul Bunicii și la felul cum lumea din jurul meu se tot schimbă. Mi se pare că în compania lui Beau aceste sentimente nu mă pot copleși așa ușor.
— Atunci unde vrei să mergi, Natalie Cleary? întreabă Beau. Ai chef de bere și cereale?
Se uită la mine, abătându-și de la drum ochii căprui, și simt un val de căldură care-mi pornește din piept, cuprinzându-mi umerii și gâtul.
Arborează unul dintre zâmbetele acelea care fac pleoapele să-i pară
