Mă ridic într-un cot și îl privesc până când ochii lui căprui se deschid.
— Îmi pare rău.
— Eh, e OK. E bini. Și oricum, aici sunt acasă.
Mă întreb cum o fi să simți asta cu atâta certitudine. „Aici sunt acasă.” Cuprind cu privirea terenul de fotbal și stelele, apoi mi-o cobor către ochii căprui ai lui Beau. Ascult cântecul greierilor și văd licuricii scânteind în jurul nostru. Când lumea e tăcută și nu e nimeni în jur, încă
mai simt că Union e casa mea. Nu cred că am încetat vreodată sa simt asta. Numai că larma și privirile celorlalți mă fac să fiu încordată și să
mă simt expusă, ca și cum aș fi pe o scenă și toți m-ar privi căutând, în tot ce fac, semne că locul meu nu e aici. Sunt suficient de lucidă ca să-mi dau seama că gândul ăsta e narcisist și totodată ridicol, dar nu pot totuși să mă comport de parcă lucrurile n-ar sta așa. Compania oamenilor mă
obosește. Să fiu în preajma lui Beau e ca o variantă mai bună a singurătății, la fel de relaxantă, dar mult mai amuzantă.
Mă întind la loc și Beau mă cuprinde în brațe. Degetele lui îmi poposesc ușor pe umăr.
— Nu-mi cunosc părinții biologici, îi spun eu. Am fost adoptată
când aveam unsprezece zile și am trăit dintotdeauna aici dar nu știu unde aș fi cu adevărat acasă.
— Fac pariu că mama ta era doctor.
— A, da? Cum ți-ai dat seama?
— La fel cum ți-ai dat tu seama că joc fotbal, presupun.
— Deci pentru că sunt plină de mușchi și port un tricou ros.
— Spune-mi că nu te duci la nu știu ce facultate de fițe ca să devii doctor, avocat sau ceva de genul, zice el.
— Păi, de fapt, nu, zic eu.
El încearcă să mă privească fără să-și ridice capul.
— Adică rămâi aici.
— Ei, nu, zic eu fără să mă simt în stare să-l privesc în ochi. O să
plec la o facultate de fițe, dar cred c-o să studiez istorie.
— Istorie, zice el arcuindu-și sprâncenele dese. Chiar că ești plină de surprize!
— Te surprinde ce plicticos se anunță viitorul meu?
— N-a fost una dintre materiile mele preferate, zice el.
— Dar ce-ți plăcea?
— Probabil sportul, mă necăjește el.
— Ei, asta ar fi fost cealaltă opțiune a mea, zic eu, numai că nu-s sigură că Brown oferă grade academice în discipline care sunt numite după sala în care au loc.
— Paguba lor, spune el și se ridică suficient cât să poată să mai ia o gură de bere.
— Acu’ pe bune, Beau. Sportul?
El își plimbă privirea pe cerul înstelat.
— Nu știu, zice el. Poate tâmplăria.
Mă gândesc să-i atrag atenția că și asta e o disciplină numită după
locul în care se desfășoară. În loc s-o fac, îi privesc pieptul ridicându-se și coborând lent, în ritmul aspirației, și îmi imaginez mâinile lui lucrând lemnul cu aceeași tandrețe și entuziasm cu care s-au plimbat peste clapele pianului în noaptea aceea din sala de muzică. Mi se pare perfect normal ca din mâinile care au smuls asemenea note din claviatură să
iasă obiecte la fel de frumoase, ca o încarnare a muzicii lui. El mă
privește cu seriozitate:
— Acu’ pe bune, Natalie, mă imită el. Istorie?
— Istorie. Asta sau studii feministe.
— Studii feministe. Cum ar fi…
Șovăie o clipă, apoi ridică din umeri și scutură din cap de parcă nici n-ar putea presupune ce anume înseamnă asta.
— Ginecologia?
Îl privesc încercând să-mi dau seama cât de serios e până când îmi zâmbește.
