Fugară.” Așa că i-am întrebat pe părinții mei dacă aveam un nume indian și ei s-au amuzat, dar când le-am explicat de ce întrebam, mama a fost foarte mâhnită, așa că s-a apucat să se documenteze, încercând să
mă pregătească pentru alte asemenea întrebări jignitoare. În același timp, îmi zicea: „Scumpa mea, nu uita că nu trebuie să răspunzi la întrebările nimănui, dacă nu vrei. Sunt niște treburi care te privesc doar pe tine.”
— Uau, comentează Beau. Nu știam că plozii de șase ani au treburi.
— Exact, spun eu. A, și pe urmă a început să-mi cumpere cărți pentru copii despre istoria și cultura indienilor americani. Le lăsa în camera mea și pe urmă îmi zicea ca din întâmplare că ar trebui să fiu mândră de fiecare părticică a identității mele, chestie care cred că m-a făcut să mă simt și mai aparte decât mă simțeam deja. Apoi, când aveam vreo șase ani, cred, am vrut să mă costumez în Pocahontas de Halloween – varianta Disney, desigur și ea s-a purtat foarte ciudat, încercând să mă convingă să mă răzgândesc, până a înțeles că nu aveam să cedez și a fost nevoită să-mi facă un costum. Dar câțiva ani mai târziu a citit un articol despre reprezentarea rasistă a indienilor americani în cultura populară și cât de dăunătoare e. De aici a ajuns cumva la un eseu publicat după ce un creator de modă și-a pus modelele să defileze pe podium cu podoabe de cap de inspirație Navajo. În eseu se vorbea despre felul în care cultura americană abuzează de cultura indienilor americani, însușindu-și-o fraudulos. Mama s-a simțit atât de prost, încât a venit la mine în cameră să-mi ceară scuze. Plângea, iar eu n-am înțeles de ce, dar nu se purta ca o mamă cu fiica ei. Ai fi zis că eram o străină
pentru ea.
Beau ridică din umeri:
— Păi și nu ești?
— Cum adică? întreb șocată.
— Mie mi se pare că toți părinții pornesc de la ideea că, de fapt, copiii sunt o parte a lor, ca și cum le-ar mai fi crescut o gură care trebuie hrănită sau un corp în plus care trebuie îmbrăcat. Și într-o bună zi, părinții noștri ne privesc și descoperă brusc că suntem persoane separate. Nu mai suntem o parte din ei, chiar dacă ei sunt o parte din noi. Iar pentru cei care oricum nu voiau să fie părinți, lucrul ăsta e probabil o ușurare. Dar pentru mame ca a ta, nu știu… trebuie s-o fi întristat foarte tare gândul că viața ta avea să fie diferită de a ei. Probabil
s-a speriat când și-a dat seama că urma să te confrunți cu lucruri cu care ea nu s-a confruntat și că nu avea cum să te protejeze.
— Da, murmur eu. Cred c-așa a fost, dar în copilărie mi se părea groaznic să fiu atât de diferită de ea. Nu mă simțeam normală. Cred că, inconștient, mi-am petrecut o bună parte a copilăriei încercând să-mi alung această impresie. Am intrat în trupa de dans și am învățat să ignor râzând glumele despre darul meu de a vorbi cu lupii sau de a prinde pești cu mâinile goale. Mi-am făcut un scop din a mă integra în plan social și am început să mă întâlnesc cu un băiat foarte popular…
Mă întrerup, amintindu-mi cum a fost după plecarea Bunicii, când m-am trezit singură într-o lume în care mă chinuisem obsesiv să mă
integrez. Fără acele mici momente în care restul orășelului dormea, iar eu stăteam trează, lăsând vocea ei răgușită să mă scalde în povești, umplându-mă cu picături de culoare și adevăr. Oferindu-mi noi părți ale sinelui meu. Atunci mi-am dat seama că nu știam unde se încheia eul meu cel fals și unde începea cel adevărat.
— Nu știu. E dificil să fiu înconjurată de oameni – cumsecade în majoritatea lor – care nu pricep, care mă cred cu nasul pe sus și ciudată
ori de câte ori arăt că mă deranjează ceva. Am impresia că uneori oamenii presupun că le semăn acolo unde de fapt nu le semăn, și asta e de căcat, dar alteori au impresia că-s diferită de ei atunci când eu nu mă
simt diferită, și și asta-i de căcat.
Beau se gândește un timp, apoi spune cu blândețe:
— De-asta pleci la facultatea ta de fițe?
— Poate, recunosc eu. E greu să simți că aparții unui loc atâta vreme cât nu știi cine ești și e greu să știi cine ești atâta vreme cât nu știi de unde te tragi.
— Poate ești norocoasă.
— Norocoasă? Cum așa? îl întreb. Nu poți să-ți imaginezi ce greu e să nu te vezi reflectat în cei din jurul tău. Sau cum e să fii încurajat în mod constant să-ți cauți identitatea.
Îl simt ridicând din umeri:
— Și tu nu știi cum e să te vezi reflectat în oameni care nu-ți plac.
Tu ești doar tu: fără un tată ratat, o mamă alcoolică și un blestem al familiei.
— Sau poate că sunt făcută din toate lucrurile alea, dar joc teatru foarte bine.
— Știi la ce mă gândesc? spune el.
— La fotbal?
— Da, și la asta, dar mă gândesc că aparții acestui loc mai mult ca orice persoană pe care o cunosc.
— Ceeee? zic eu ridicându-mă din nou în fund. De ce?
— Așa cred eu.
— Așa crezi tu.
— Da, insistă el.
— OK, bini.
— Bini.
După un minut, Beau adaugă:
— Mai știi și alte povești, Natalie Cleary?
I-o spun pe cea despre Fata care a căzut din cer. Apoi beau ultima bere și i-o povestesc pe cea cu Scheletul-Vampir și pe cea cu Fantoma din Munții Teton și pe cea cu Casa-nălucă de sub pământ.
Tocmai termin povestea despre Fratele Negru și Fratele Roșu, când telefonul uitat pe iarbă lângă mine începe sa vibreze.
— Stai o secundă, îi spun lui Beau.
Când mă ridic ca să-i răspund lui Megan, observ că soarele se pregătește să răsară, iar cerul s-a decolorat până la un albastru-închis.
