opresc brusc. Am senzația că inima mi s-a izbit cu toată viteza de un zid.
Și Gus a dispărut din nou. Ușa și obloanele sunt vopsite în roșu, nu în verde, cum ar trebui. Sunt atât de îngrozită, încât încerc prostește să bag cheia în broasca de la intrare, deși aceasta refuză să intre. În stomacul meu e o furtună, abia pot să respir și bâjbâi cu cheia în timp ce mă
inundă o panică acidă.
— Gus! strig eu. Bunico! Bunico! Ești aici? Te rog!
În cele din urmă cheia pătrunde în broască, ușa redevine verde sub ochii mei și în aceeași clipă reapare și Gus.
Mă reped înăuntru târându-l pe Gus după mine și încui ușa în urma noastră. Mă lipesc de ea și mă las să alunec în jos, îl cuprind pe Gus în brațe și lacrimile încep să-mi șiroiască pe obraji. Îmi îngrop fața în blana lui și aștept să mă opresc din tremurat.
11
Prima mea ședință cu Alice seamănă nefiresc de mult cu ședințele adevărate de psihoterapie de care am avut parte, cel puțin dacă ignor felul în care arată biroul ei, desprins parcă dintr-un episod din Hoarders19, sau faptul că face baloane de gumă și că își dă ochii peste cap când nu e de acord cu spusele mele. Am senzația că pozează, că joacă un rol, cum am fost siliți să facem la cursul de introducere în psihologie.
E ca și cum ne-am juca de-a doctorul, până când ajungem la părțile care chiar s-ar putea dovedi utile, moment în care ea se apleacă brusc înainte, își lovește buzele cu degetul și mâzgălește ceva în carnet.
— Ești sigură că nu există o metodă mai rapidă? o întreb eu. Poate ar fi bine să-mi spui ce ți-ai notat?
— Nu există metodă mai rapidă, spune ea scriind cu frenezie. Îmi urmez instinctul. Ție unele lucruri ți-ar putea părea banale, dar secretul s-ar putea ascunde tocmai aici. Altele ar putea să ți se pară de o importanță colosală, dar să nu aibă legătură cu problema ta. Vreau să
continui să vorbești.
Așa că vorbesc. Vreme de nouăzeci și cinci de minute pe ceas, din care nu las nicio secundă neumplută. Și mă simt productivă, ca și cum aș
rezolva ceva, ceea ce mă încurajează să continui.
Îi povestesc despre crizele mele de furie pe care dansul a părut să le alunge și cum s-a temut mama să nu am ADHD. Îi spun că spaimele nopții au început ca vise, apoi au devenit apariții, și îi povestesc cum țipam până când dispăreau și tata venea în fugă, înarmat cu bâta de baseball pe care o ținea sub pat. Îi povestesc lucruri pe care nu le-am mai rostit niciodată cu voce tare, nici măcar în prezența celorlalți psihoterapeuți, pentru că până și să vorbesc despre ele mă face să mă
simt slabă, iar când mă simt slabă, plâng, și când plâng, am senzația că
nu mai dețin controlul. Îi povestesc cum credeam în copilărie că Debra Messing, Isla Fisher și Amy Adams erau definiția frumuseții. Îi spun că
atunci când părul blond de bebeluș al gemenilor a început să se închidă
la culoare, devenind roșcat ca al mamei, am fost nefericită în sinea mea, 19 Reality-show american care urmărește viața mai multor persoane suferind de tezaurizare compulsivă, afecțiune care se manifestă prin colecționarea obsesivă de obiecte.
ca și cum aș fi pierdut ceva, oricât de egoist sună asta. Pentru că ei aveau să semene cu părinții noștri, iar eu aveam să arăt în continuare ca o străină.
Dar îi spun lui Alice adevărul fiindcă, pentru prima oară, îmi doresc ca terapia să funcționeze mai mult decât îmi doresc să ascund acele părți ale mele de care mă tem.
La un moment dat ajungem în prezent.
— Lucrurile aiurea, zice Alice. Care se modifică sau pâlpâie. Mai spune-mi o dată despre ele.
Așa că îi vorbesc despre cele mai recente întâmplări, Gus și cu bizonii și cu biserica renovată. Dar cu cât vorbesc mai mult, cu atât durerea mea de cap se amplifică.
— Nu înțeleg ce se petrece, șuier eu.
— Ai venit unde trebuie, răspunde Alice fără să-și ridice ochii din carnet.
Observ că ține în poală reportofonul pe care i l-am adus de dimineață.
— Cel puțin așa cred. Să sperăm. Într-o lume ideală da, ăsta ar fi locul potrivit. Uite ce-i, poate că ai purtat lungi conversații cu unul dintre Ei toată viața ta dar ceea ce ți se întâmplă acum e ceva mai comun. În mod normal așa ceva ar trebui să se petreacă numai când ești pe punctul de a adormi sau în faza de vis a somnului, dar ideea e cam aceeași.
— Ei bine, ce anume e asta? întreb eu.
— E prematur să mă pronunț. Ce știu sigur este că majoritatea oamenilor trăiesc doar niște scurte asemenea apariții, ca străfulgerările acelea pe care le-ai descris tu. Te trezești și nu ești în camera ta, dar imediat ce țipi, revii în ea. Adormi în autobuz și când deschizi ochii cineva te privește, dar cum sari de pe locul tău, a dispărut. Auzi voci la parter și când cobori vezi un cuplu care ia cina la masa ta din bucătărie.
Aprinzi lumina și dispar. În mod normal, nici nu te observă. Din spusele celor care i-au văzut, când totuși te observă, Ceilalți par la fel de surprinși ca tine. Nu cred că sunt conștienți de existența noastră.
— Bunica este.
— Dragă Natalie, ca și tine, Bunica este cu totul altceva. Și de-asta e totul așa de important.
— Chiar e Dumnezeu, nu-i așa? întreb eu.
Alice expiră.
— Sunt un om de știință care studiază halucinațiile nocturne pornind de la prezumția de bază că acestea au ceva supranatural. Sunt ultima persoană care să poată formula ipoteze despre ce anume e Dumnezeu sau dacă măcar există. Eu personal n-am acceptat niciodată
ideea unei puteri supreme, dar, pe de altă parte, din punctul de unei tuturor celor din această facultate, eu aș putea fi la fel de bine șefa catedrei de studii despre viața și obiceiurile spiridușilor. Tot ce știu e că
Bunica și viziunile care au precedat-o au o însemnătate. O să aflăm noi ce e Bunica, fie că e Dumnezeu, fantomă sau cu totul altceva. Chiar cred asta, Natalie.
În dimineața următoare, eu și Jack tocmai ne îndreptăm spre Jeep, când se întâmplă din nou. Obloanele și ușa devin roșii. Coșul de baschet de pe alee dispare și la fel și fratele meu mai mic. Stau în mijlocul curții din față și toată lumea a încremenit, iar ca să fac un pas, am senzația că
înaintez prin gelatină.
