Am stat aici toată noaptea și nu pot spune dacă mi s-a părut că au trecut minute sau zile.
— Alo? zic eu.
— Doamne, îmi pare rău, șoptește Megan.
— De ce vorbești în șoaptă? o întreb.
— Eu și Brian am adormit la Matt acasă. Plec în clipa asta. Unde ești? Ești în regulă?
— Sunt bine. Sunt pe terenul de fotbal.
Aud o ușă închizându-se, apoi Megan începe să vorbească pe un ton normal.
— Doamne, Nat, îmi pare rău! Îmi pare tare, tare, tare rău! Sunt pe drum, să nu te miști de-acolo!
— Pot să te conduc eu acasă, zice Beau de lângă mine.
— Cine-i acolo? chiuie Megan. El? Parcă e un difuzor pentru sunete grave.
Acopăr telefonul cu mâna.
— E Megan. E încă la Matt, îi spun lui Beau. Într-o secundă o să
vină să mă ia.
El face semn că a priceput și eu iau mâna de pe telefon și-i zic:
— Ne vedem într-un minut!
Adun împreună cu Beau dozele de bere și le aruncăm dincolo de gard, apoi procedăm la fel și cu mingea și ne cățărăm și noi. Când ajungem de cealaltă parte, mă prinde din nou, de data asta fără nicio ezitare. Mă reazemă de gard și mă sărută pe colțul gurii, strângându-mi șoldul în palme. Lumina se furișează printre copaci, tot mai aurie pe măsură ce se crapă de ziuă, accentuând inelele cafeniu-aurii care-i înconjoară irișii bătând în verde.
Deși am știut toată noaptea că momentul ăsta va veni când Beau se retrage, mă simt năucită și intimidată.
— Mulțumesc, mă aud spunând, spre oroarea mea.
El râde și mă mângâie pe păr:
— Și-altă dată cu plăcere!
În liniștea dimineții, aud mașina lui Megan intrând pe drumul aflat de cealaltă parte a terenului, care duce către parcare. Mă desprind de Beau și privesc peste umăr. Megan parchează pe culmea dealului din spatele stadionului, deschide geamul și face cu mâna.
— Vrei să te duc cu mașina până acolo? întreabă Beau.
— E OK. O să-mi facă plăcere să merg puțin.
El își scoate mobilul, care e cu două generații mai vechi ca al meu și arată de parcă ar fi trecut printr-o mașină de tuns iarba, și mi-l întinde tăcut. Îmi trec numărul în el, îl salvez și îi dau telefonul înapoi.
— Mulțumesc din nou, zic, grăbindu-mă să adaug: Pentru că m-ai salvat de la petrecerea aia. Îmi pare rău c-ai ratat-o.
— Ți-am spus de ce-am venit.
Preț de un minut niciunul dintre noi nu spune nimic, apoi eu îmi iau la revedere cu stângăcie, mă întorc și-o pornesc către culmea dealului și către mașina lui Megan.
— Natalie, spune Beau, iar eu mă întorc pentru ultima oară și-i fac cu mâna.
Imediat ce intru în mașină, Megan începe din nou să-și ceară scuze, dar după ce întoarce mașina și pornește, amuțește un timp, apoi spune:
— OK, deci era destul de departe de locul unde am parcat și se vedea cam mic, dar uau!
— Știu.
— Uau, repetă ea. Nu pot să-mi imaginez cum arată Încarnarea-Verii văzută de aproape.
— Chiar nu poți.
— O, Doamne, sunt așa de entuziasmată, că m-a luat cu tremurici!
— Dar cum a fost cu Brian? mă interesez eu.
— Eh, zice ea. Ne-am sărutat. Apoi eu am adormit. E un semn rău?
— Nu neapărat.
— Nu mi-am luat la revedere de la el de dimineață. Asta cum e?
— Nu înseamnă nimic. Probabil că ți-a fost jenă.
— Cred că da, spune Megan, apoi îmi aruncă o privire și strâmbă
