Și Bătrânul a răspuns:
— Nu, Tunetule. Nu pot fi copiii tăi, dar îți pot fi nepoți.
Auzind aceasta, Soarele a grăit:
— Bătrâne, atunci poți face ca oamenii din această lume să fie copiii mei?
Și Bătrânul i-a răspuns:
— Nu, Soare. Nu sunt copiii tăi. Îți pot fi prieteni. Îți vor fi nepoți.
Dar menirea ta este să-i scalzi pe toți în lumină și să ai grijă să le fie cald.
A venit rândul Lunii:
— Bătrâne, a întrebat ea, dacă nu-s ai Soarelui, poți face ca acești oameni să fie copiii mei?
— Nu, Lună, nu-ți pot da copiii acestei lumi, a răspuns bătrânul. Tu vei fi mătușa și prietena lor, luminându-le calea în noapte și oferindu-le odihnă…
— Bătrâne, te rog, fă ca oamenii acestei lumi să fie copiii mei, a cuvântat Focul.
— Focule, nu pot face asta, i-a răspuns Bătrânul. Vor fi nepoții tăi.
Te-am creat ca să le ții de cald iarna și pe timpul nopții. Le vei găti mâncarea cu care să-și umple burțile.
Următorul a fost Vântul, iar răspunsul Bătrânului a fost același:
— Nu, Vântule, dragul meu prieten. Dar vor fi nepoții tăi și tu vei curăța aerul din jurul lor ca să fie sănătoși și puternici.
— Bătrâne, a întrebat Curcubeul, pot oamenii acestei lumi să fie copiii mei?
— Nu pot fi copiii tăi, i-a explicat Bătrânul. Tu vei fi mereu ocupat împiedicând ploaia să cadă prea grea și inundațiile să acopere pământul, cât și pictând cerul pentru încântarea ochilor lor.
— Dar eu, Bătrâne? a spus Apa.
— Nu, a spus Bătrânul. Oamenii acestei lumi nu pot fi copiii tăi, Apă, dar îi vei curăța și le vei potoli setea și îi vei lăsa să trăiască vieți lungi pe acest pământ.
Luna, Soarele, Vântul, Curcubeul, Tunetul, Focul și Apa s-au privit nedumeriți. Bătrânul a continuat:
— Sunteți creați așa cum trebuie și v-am arătat cel mai bun mod de a trăi ajutându-i pe oamenii acestei lumi. Dar să nu uitați niciodată că
aceștia, acești copii ai rasei umane, sunt copiii mei.
Și acesta era adevărul, mi-a spus Bunica.
În noaptea asta, alături de Beau, povestea mă face să mă simt la fel ca atunci când am auzit-o pentru prima oară. Ca și cum îmbrățișarea lumii m-ar fi eliberat dintr-un coșmar.
După ce termin, Beau tace îndelung, privind îngândurat cerul, apoi spune:
— Chiar te pricepi.
— La spus povești? întreb eu.
El face semn că da.
— La asta și așa, în general.
— La toate, mă arat eu de acord.
— Cu excepția fotbalului.
— Nuuu, mă pricep binișor, dar nu comparativ cu tine.
El îmi povestește despre primul meci la care a luat parte și cum a marcat în zona greșită, despre slujba lui unde schimbă cauciucuri și înlocuiește frâne și că i-ar plăcea să lucreze mai degrabă în construcții, dar nu reușește să găsească un angajament permanent. I-ar plăcea să-și ridice într-o bună zi o casă cu propriile mâini, și eu îi spun că ar trebui să-mi construiască și mie una și că a mea trebuie să aibă verandă, iar el e de acord, pentru că o casă fără verandă nu e casă. Îmi povestește că
mama lui dispare uneori de acasă cu lunile, convinsă că l-a întâlnit pe bărbatul vieții ei, numai ca să revină în cele din urmă atât de distrusă, încât nu-i în stare să se dea jos din pat câte o săptămână, refuzând să
spună ce s-a întâmplat. Îi vorbesc despre talentul mamei de a transforma orice fac sau simt într-un soi de metaforă despre „povestea adopției mele”.
— Crezi că are dreptate? mă întreabă el.
— Nu știu, răspund eu cu toată sinceritatea. Uneori sunt convinsă
că nu m-aș mai simți atât de pierdută dacă nu s-ar strădui așa de tare să
mă facă să simt că-i OK să-mi investighez originile. În fond, întotdeauna am știut că sunt diferită de restul familiei, dar nu am simțit nevoia să mă
justific pentru asta până n-am început școala. Ori de câte ori părinții mei mă lăsau la ziua de naștere a cuiva sau mă conduceau la școală sau la piscina din cartier, toți colegii mei mă întrebau de ce nu le semăn. Și mama mă pregătise pentru asta. Dar într-o zi, un copil din vecini m-a întrebat care e numele meu adevărat. Eu nu înțelegeam despre ce vorbea, iar el a zis: „Știi tu, numele tău de indian, cum ar fi Ciuta
