— Natalie, o să fiu cinstit cu tine, zice el. Nu prea m-am omorât eu cu cititul la școală și aș fi rămas repetent la istorie și a doua oară, numai că profesorul meu nu voia să fiu suspendat din echipa de fotbal. Dar da, am auzit despre studiile feministe.
— Deci ești cam la fel de familiarizat cu ele cum sunt eu cu tâmplăria.
— Da. Deci de ce istorie sau studii feministe?
— Îmi place să înțeleg cum se potrivesc lucrurile între ele. Cine pe cine a influențat, cum un eveniment determină un altul, cum un mic amănunt poate schimba tot. Cred că mă simt de parcă…
Ezit, încercând să pun în cuvinte un gând amorf, care mi-a trecut prin minte de un milion de ori de la plecarea Bunicii, dar pe care nu l-am rostit niciodată cu voce tare.
— E ca și cum cineva a uitat să-mi scrie începutul și am apărut în toiul lucrurilor, la timp pentru asta.
Îmi ridic brațele în aerul înăbușitor al nopții de parcă aș vrea să
îmbrățișez cerul.
— Și nu pricep ce-ar trebui să fac cu acest prezent, pentru că nu pot vedea imaginea de ansamblu. Dar până reușesc să-mi înțeleg locul în lume vreau să aud poveștile altora. Mi se pare important să știu poveștile care au circulat dintotdeauna și au fost pe punctul de a fi pierdute de sute de ori.
După o clipă de tăcere, Beau intervine:
— Îmi amintesc totuși ceva de la orele de istorie.
— Da? Ce anume?
— Când au testat bomba atomică și au văzut că merge, toți cei implicați au știut că lumea nu va mai fi la fel. Unul dintre cei care au inventat-o a spus: „Am devenit Moartea, distrugătorul lumilor.”
— Nici nu pot să-mi închipui cum s-o fi simțit.
Mă rostogolesc pe o parte ca să-l privesc, dar ochii lui sunt în continuare ațintiți asupra stelelor, iar în spatele frunții sale încruntate se ascund gânduri.
— Deci ia spune: cum se face că o persoană care „nu prea s-a omorât cu cititul” își amintește cuvânt cu cuvânt un citat din inventatorul bombei atomice18?
— A, sunt foarte bun când vine vorba de văzut filme.
Zâmbește din nou și e molipsitor: deși simt că mă dor obrajii, nu reușesc să nu-i mai zâmbesc.
— Pe bune?
El încuviințează…
— Da, chiar aș fi putut juca în liga urmăritorilor profesioniști de filme.
— Deci vrei să spui că ești un bun ascultător.
— O, da, Natalie Cleary, spune el redevenind serios. Cel mai bun.
— Acum încerci să mă impresionezi.
— Da, spune el. Dar e adevărat. Zi-mi o poveste de-a ta.
— Și după aceea vei putea să dai citate din ea? întreb eu provocator.
— Dacă te pricepi cât de cât s-o spui, zice el, iar când mă încrunt, zâmbește.
Întinde mâna și-mi dă părul peste umăr, apoi mă sărută încet pe gât. Mă străbate un val de căldură și furnicături ca și cum gura lui Beau ar fi luna, provocându-mi maree prin vene.
— Ce fel de poveste vrei s-auzi? zic eu foarte încet, ca să-mi maschez tremurul vocii.
— Una veselă, răspunde el.
18 Julius Robert Oppenheimer (1904 - 1967), fizician american care a contribuit la dezvoltarea primelor arme nucleare, folosite în bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki în august 1945.
10
Bunica mi-a spus o grămadă de povești pe care ea le considera vesele, dar eu îmi amintesc una anume, care chiar m-a făcut să mă simt veselă. Aveam zece ani și, deșteptându-mă dintr-un coșmar, o descoperisem pe Bunica în camera mea.
— De ce plângi, draga mea? m-a întrebat ea, iar eu i-am povestit visul până în cele mai mici amănunte.
Era unul dintre cele recurente, în care sunt în mașină cu mama, discutând și râzând în timp ce ea conduce printr-o zonă rurală. În coșmar e o zi senină și cerul e de un albastru-palid, fără urmă de nor, iar pâraiele care însoțesc drumul scânteiază. Dar brusc ne apare în față o sferă întunecată, care se năpustește asupra noastră și ne scoate de pe drum. Zburăm peste șanț, botul mașinii se lovește de un copac gros și lumea se întunecă, iar tunete despică cerurile și ploaia se revarsă peste noi. Treptat, mașina începe să se umple, dar nu cu apă, ci cu sânge, deși nici eu, nici mama nu suntem rănite. N-am mai povestit nimănui despre acest vis. M-am temut că se va adeveri, dar a i-l povesti Bunicii e cu totul altceva.
— Și eu am avut un vis la fel ca ăsta, mi-a zis ea. Mi se părea că n-o să scap niciodată de el. Dar am scăpat, Natalie. În cele din urmă totul trece, mai puțin adevărul. Acum întinde-te la loc și lasă-mă să-ți spun o poveste.
Și așa a făcut, iar povestea este următoarea:
La început, Luna, Soarele, Vântul, Curcubeul, Tunetul, Focul și Apa trăiau pe pământ. Pur și simplu se treziseră aici într-o bună zi, fără să
știe cum sosiseră pe aceste meleaguri, dar era bine așa. Și au trăit fericiți pe pământ până într-o bună zi, când au întâlnit un Bătrân. Acest Bătrân s-a dovedit a fi conducătorul lor, Marele Spirit. Tocmai crease oamenii care să umple pământul pe lângă Lună, Soare, Vânt, Curcubeu, Tunet, Foc și Apă.
— Bătrâne, a spus Tunetul, poți face ca oamenii aceștia să fie copiii mei?
