din nas: Gura lui avea gust de pufuleți Cheetos.
— Bleah, cred c-o să vomit!
— Știu, geme ea.
— Sărutul morții, la propriu.
— Exact, zice ea. Sunt moartă, numai că trupul meu nu știe asta încă.
— Pufuleții ăia conțineau probabil vreo vrajă care reanimează, sugerez eu.
Preț de o secundă, ea lasă fruntea să-i cadă pe volan.
— Și-mi plăcea atât de mult de el! Na c-am zis-o! Cum s-a putut întâmpla una ca asta?
— Nuș’ ce să zic. Crezi c-ar fi posibil să fi mâncat pufuleți Cheetos?
— Mda, nu-s medic legist, dar aș zice că e o șansă de circa sută la sută ca exact asta să se fi petrecut.
— Îmi pare rău.
— Ție îți pare rău?! Te-am abandonat în favoarea unui produs de la Frito-Lay.
— Serios, Meg, dacă aveam nevoie de tine, te-aș fi găsit eu, până și în mijlocul unei giugiuleli pe bază de praf de brânză.
— Îmi vine să mor, zice ea. Mor de fiecare dată când mă gândesc la asta!
— Cred c-ar trebui să-i mai dai o șansă.
Ea mă privește cu gura căscată.
— Zici asta pentru că ești cu capul în nori. Fiindcă-i clar că tu tocmai te-ai sărutat cu cineva care nu avea gustul podelei de la petrecerea din clasa a patra a lui Derek Dillhorn.
— Pot să pun pariu că gura lui Brian nu are tot timpul gustul ăsta.
— O să vedem, spune ea. S-ar putea să-mi fie prea frică să mai încerc. Hei, vrei sa mergem la Waffle House? Mi-e foame. Vreau să mă
hrănesc cu amănunte. Și cu vafe și cu amănunte.
— Sună bine, dar cred că mai întâi am nevoie de vreo zece ore de somn. Putem s-o lăsăm pentru cină?
Trecem pe lângă biserica prezbiteriană, care a revenit la normal: aripa suplimentară a dispărut, iar parcarea e în continuare prea mare pentru mulțimea care se adună de obicei duminica.
— Ia zi, vezi ceva diferit la clădirea aia? o întreb.
Megan se uită pe geam.
— Doar o ceață portocalie cu aromă de brânză care plutește peste toate, dar e posibil să fie numai imaginația mea.
Oprește mașina în fața casei mele și-și apasă palmele pe pleoape, apoi își lasă capul să cadă pe tetieră, gemând din nou, ca să fie tacâmul complet.
O bat ușor pe braț.
— O să treacă și asta.
Ea își îndreaptă spatele cu un oftat:
— Să te-audă Bunica!
Ies din mașină cu picioarele tremurând de oboseală și îi fac cu mâna lui Megan, care pornește. Mă întorc către casă și dau peste Gus ieșind pe ușa din fața și străbătând curtea.
— Jack! strig eu enervată.
Mereu uită să încuie ușa de la intrare și, în cel puțin jumătate din cazuri, ușa se deschide și-i permite lui Gus să tragă o hoinăreală prin cartier. Mă întind să-l înhaț de zgardă înainte s-o zbughească, dar în clipa în care degetele mele se strâng în jurul curelei de piele, se întâmplă
din nou.
O clipă Gus e aici și în clipa următoare a dispărut, iar eu sunt cât pe ce să țip pomenindu-mă cu zgarda goală în mână. Mă răsucesc cercetând strada pustie.
— Gus?
Câinele a dispărut și nu știu ce să fac. Mă învârt în cerc, chemându-l din ce în ce mai tare:
— Gus! Gus!
Și deodată e din nou aici, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu zgarda la gât și încercând să mă târască pe stradă către curtea unde locuiește un pudel absolut fioros și cât se poate de obișnuit. Mă proptesc bine pe picioare și încerc să-l trag către ușa de la intrare.
Capul mi se învârte. Stomacul îmi fierbe. Îl târăsc pe Gus prin curte și urc în fugă treptele verandei, dar ceea ce descopăr mă face să mă
