Însă, la fel de iute, o explozie de sunet sfâșie neclintirea și mă face să
sar în sus.
— Hai mai repede! îmi strigă Jack din mașina.
S-a întins peste scaun ca să ajungă la claxon, ceea ce nu ar fi alarmant în sine dacă aș avea cea mai mică idee cum a ajuns în mașină.
Mă scutur și urc lângă el.
— Scuze. Credeam că mi-am uitat telefonul, îngaim.
Jack scoate un chicotit pe care încearcă să-l mascheze printr-o tuse, așa cum procedează adesea tata când știe că mama nu ar fi de acord cu motivul pentru care râde.
— Nu-i nimic, zice Jack zorit înainte să apuc să mă încrunt la el.
Numai că l-ai verificat de cel puțin trei ori pe drumul dintre bucătărie și verandă.
Replica lui îmi face obrajii să ardă, așa că pornesc mașina prefăcându-mă cu încăpățânare că nu l-am auzit. Au trecut patru zile de la petrecerea lui Matt. Încă mai fumeg de furie când mă gândesc ce s-a întâmplat între mine și Matt în noaptea aceea, dar Beau este cel care îmi ocupă mintea în timp ce pendulez între buimăceală și obsesie. Singurele
chestii care îmi mai pot abate gândul de la faptul că nu m-a sunat sunt Lucrurile aiurea și faptul că peste două zile Megan se va muta în Georgetown.
În timp ce conduc către școală, fac ce am făcut în ultimii doi ani de fiecare dată când nu voiam să mă gândesc la ceva. Îmi imaginez că sunt deja la Brown, în compania unor prieteni noi care nu știu de Matt și nu-s curioși de ce am părăsit echipa de dansuri, un loc unde pot s-o iau de la zero. Dar această fantezie nu-mi oferă nicio alinare Sunt prea supărată
pe Matt și prea stânjenită din cauza celor petrecute între mine și Beau. În acel moment a părut exact ceea ce trebuia, ceva dulce și sincer și atât de intens încât am fost sigură că și el simțea la fel. Acum sunt silită să-mi amintesc amănuntele extrem de personale pe care i le-am împărtășit și mă crispez gândindu-mă la vulnerabilitatea mea.
Când opresc la poarta din dreptul sălii de sport, Jack sare din mașină strigându-mi „Pa-pa!”, dar nu plec imediat. Îmi privesc fratele străbătând terenul în fugă. Apare și dispare – ca Beau Noaptea Absolvenților – apoi, în depărtare, îi zăresc colegii pâlpâind ca sub lumina unui stroboscop. Numai că ei nu dispar ca Jack. Își schimbă
pozițiile, rearanjându-se cu o viteză imposibilă, ba la stânga, ba la dreapta terenului, acum țopăind pe loc, și în secunda următoare alergând pe partea opusă a pistei de atletism. Privesc un băiat anume, T.J. Bishop, a cărui pieptănătură oscilează între o tunsoare periuță și o codiță jalnic de scurtă, în timp ce trupul lui ba devine mai voluminos, ba se subțiază, la intervale regulate.
— Lucrurile aiurea, zic cu voce tare.
Tot nu am idee ce semnificație au.
12
Tunetul huruie în tării, dar e departe și abia se aude, ca o tobă
acoperită cu un prosop. Stau împreună cu Megan în garajul familiei mele, cu ușa ridicată astfel încât să putem privi ploaia deasă lovind aleea și frunzișul verde albăstrui ce încadrează curtea.
Privim furtunile împreună dintotdeauna și de fiecare dată încerc un sentiment de pace. Nu avem nevoie să ne vorbim ca să ne simțim fericite sau înțelese. Ploaia care năpădește fundătura ne e de-ajuns. Mi-o spun cei unsprezece ani ai prieteniei noastre. Poate că suntem diferite, dar în acest moment simțim același lucru: acea fericire împletită cu tristețe pe care o încerci când îți dai seama ce desăvârșită a fost viața ta de până
acum. A fost desăvârșită și asta doare, și poți să îți permiți să plângi dacă vrei. A fost desăvârșită și asta te face să crezi cu tărie că, deși tot ceea ce-ai cunoscut până acum se va sfârși, viața va fi în continuare frumoasă, până și – sau mai ales în – aceste momente pure de rătăcire.
Stăm așa ore în șir. Când, în cele din urmă ploaia se domolește, ne ridicăm și ne curățăm petele de ulei de pe coapse.
Despărțirile noastre au fost dintotdeauna la fel de naturale ca tăcerea, producându-se, în nouă cazuri din zece, în baza unui acord nerostit. Fără „acum trebuie să plec” sau „vai, cât e ceasul”. Megan îmi zâmbește pur și simplu și mă îmbrățișează strâns.
— Te iubesc, spune ea.
— Și eu pe tine, îi răspund. Să ajungi teafără acasă. Să ajungi teafără
la facultate.
— Ne vedem în curând, Nat, spune ea și eu încuviințez, fiindcă nu vreau să mă îndoiesc de ea.
Își ridică gluga hanoracului ei subțire și țâșnește prin ploaie către Honda neagră parcată lângă bordură.
Farurile se aprind și Megan pleacă. Mă închid în camera mea, unde izbucnesc în plâns la vederea cutiilor de carton împrăștiate peste tot.
Când rămân fără lacrimi, scot reportofonul lui Alice și mă apuc să spun o altă poveste despre iubire și suferință.
— A fost odată un tânăr care credea că e îndrăgostit de o femeie frumoasă, a spus Bunica. Așa că bărbatul s-a dus la tatăl ei, care era căpetenia tribului, și i-a spus că o dorea pe fiica lui de soție.
„Adu-mi mulți cai și te poți însura cu fata mea”, i-a răspuns căpetenia. Așa că tânărul a pornit prin sălbăticie în căutarea unor cai care să fie pe placul căpeteniei.
În timp ce tânărul era plecat, tribul s-a mutat pe alte meleaguri și, deși bărbatul prinsese câțiva cai foarte frumoși pentru căpetenie, când s-a întors, n-a mai găsit pe nimeni. S-a gândit să plece în căutarea tribului său, dar soarele coborâse aproape de orizont, așa că a hotărât să
se odihnească mai întâi. A zărit o colibă și s-a apropiat de ea, dar oricât i-a dat târcoale, nu a reușit să găsească ușa. În cele din urmă a săpat în țărâna care înconjura coliba până când a reușit să pătrundă înăuntru, unde a găsit un pat funerar susținut de patru stâlpi înalți.
Pe pat zăcea o tânără femeie cu haine împodobite cu dinți de elan.
Femeia s-a întors și l-a privit. El a recunoscut-o imediat ca fiind o membră a tribului său care trebuie să fi murit cât fusese el plecat. Dar femeia s-a ridicat în capul oaselor și l-a salutat spunându-i pe nume, căci și ea îl cunoștea din vremea când trăise.
Bărbatul a petrecut multe nopți cu Femeia-Nălucă. Pe măsură ce timpul trecea, se gândea tot mai puțin la fiica șefului de trib și tot mai mult la Femeia-Nălucă legată de patul ei funerar, așa că, în cele din urmă, ea i-a devenit soție.
Deși bărbatul își iubea soția, coliba și pământul pe care trăiau, într-o dimineață s-a trezit tânjind după o vânătoare de bizoni, căci nu mai participase la una de când plecase după caii căpeteniei de trib. N-a pomenit nimic despre asta, dar Femeia-Nălucă îi cunoștea fiecare gând, așa că i-a spus:
„Încalecă și călărește până la râpă. Acolo te așteaptă bizonii. Când zărești turma, năpustește-te în mijlocul ei și ucide cel mai iute bizon, apoi adu-l acasă. Frige-i carnea și adu-mi și mie o porție înainte s-o mănânci pe-a ta.”
